Un pic de dragoste pentru câinele negru

Bietele animale... Locuiam, acum ceva ani, într-o zonă mai veche din Bucureşti, cu multe curţi. Dintr-una au apărut, în spatele blocului nostru, două pisici. Cred că erau fraţi, păreau să fie foarte tinere, sub un an. Una era un motan prietenos, alb cu gri, care a ajuns în cele din urmă, să aibă o casă a lui. Cât despre cealaltă, o femelă, mi s-a strâns inima când am văzut-o. Nici nu i-am mai dat un nume, pentru că presimţeam ce va urma. I-am spus doar Pisica-alb-cu-negru, dar era practic toată neagră.

Le-am făcut un fel de adăpost improvizat, pentru că venise iarna. Au stat acolo câteva luni. La un moment dat, s-a întâmplat. Pisica neagră nu s-a mai întors.

Viaţa unui animal cu blana neagră este mai grea decât a celorlalte. Psihologii cunosc sindromul "Câinelui Mare şi Negru". Problema este suficient de serioasă încât, în unele locuri, asociaţiile pentru protecţia animalelor au o campanie de informare a oamenilor care se gândesc să adopte câini din adăposturi şi care înclină să evite să ia un animal cu blana neagră. Şi ele sunt creaturi la fel de sensibile ca oricare altele.

Superstiţiile comune au efecte, ocazional, rizibile. Câteva catedrale gotice au ajuns să fie desfigurate de plasele amplasate pentru a limita pagubele produse de porumbeii care s-au înmulţit excesiv în unele oraşe. Turiştii hrănesc porumbeii pentru că li se pare că păsările acestea par mai "simpatice". În schimb ciorile, mai ales datorită penajului lor negru, nu se bucură de niciun fel de afecţiune.

Ceea ce mă aduce la tema de astăzi. Educaţia cromatică în suferinţă. Cred că să poate vorbi, ocazional, de un analfabetism cromatic.

Consecinţele nu sunt deloc triviale. Consideraţi, spre exemplu, chestiunea "poluării cu lumină". Am ajuns să distrugem cel mai magnific negru pe care ni l-a oferit Natura: bolta cerească. Sunt locuri, în marile oraşe, unde locuitorii nu mai văd nici un fel de stele pe cer din cauza luminilor puternice. Chiar şi în afara oraşelor bolta cerească nu mai se vede precum înaintea Revoluţiei Industriale, datorită reflecţiei luminii din zonele urbane aflate la zeci de kilometri. A devenit imposibil să mai amplasezi un telescop de mare performanţă în lumea civilizată.

"Poluarea cu lumină" este atât de serioasă încât unele state sau autorităţi locale au luat măsuri pentru a limita excesul de lumină, care creşte consumul de energie şi afectează ecosistemele. Şi ne poate tulbura ritmurile naturale. Îmi amintesc de un caz petrecut nu de mult, tot în Bucureşti. Nişte indivizi au amplasat un panou publicitar gigantic pe o clădire. Lăsând la o parte aspectul grotesc, panoul mai producea un efect. Îi adusese la disperare pe locatarii din cădirile vecine, care nu mai aveau somn noaptea din cauza strălucirii extrem de puternice care le ajungea în casă, chiar şi prin perdelele trase. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu bieţii oameni, panoul este tot acolo, din câte cunosc.

Uneori mă întreb ce au în minte cei care fac asemenea lucruri. La un moment dat au apărut, mi-a spus administratorul, nişte personaje care au făcut o propunere asociaţiei de locatari. Nu am vrea să amplasăm o mare reclamă luminoasă pe blocul nostru? Înţeleg că ne-ar fi plătit şi o sumă lunară, aproape simbolică. Se pare că au fost câţiva tentaţi de propunere, chiar dacă dispozitivul desfigura zona. În cele din urmă, raţiunea colectivă a învins.

Culorile pot produce efecte subtile. Un psiholog american a avut ideea de a studia comportamentul echipelor de hochei. A constatat că atunci când acestea se echipează în tricouri negre, tind să joace mai agresiv, cu mai multe brutalităţi sancţionate de arbitri.

Departe de mine de a susţine că există un "cod al culorilor" de genul celui prescris de revistele populare. Nu văd de ce albastrul ar fi natural mai "relaxant" sau de ce albul simbolizează neapărat "puritatea".

Însă culorile fac parte dintr-un sistem cultural de semnalizare pe care ar fi indicat să îl cunoaştem. În Europa, spre exemplu, marile curente politice au culorile lor. Verde-ecologiştii, galben-liberalii, albastru-popularii, negru-extrema Dreaptă, roşu-socialiştii. Iar extrema Stângă? La Stânga totul este roşu. Oare pentru că Dreapta s-a delimitat net de extrema Dreaptă, în vreme ce la Stânga mai există o ambiguitate cu privire la regimurile totalitare comuniste? Iată o ipoteză pe care cititorii pot sau nu să o considere utilă.

Îmi amintesc că în copilăria mea televiziunea era alb-negru. Trebuia să pui la lucru mintea pentru a surprinde "culorile", să citeşti printre rânduri, să analizezi ceea ce vezi printre linii. Acum televiziunea este color, iar imaginea imprimată pe mintea publicului captiv este alb-negru.

În filmul The Blues Brothers, Elwood, unul dintre cei doi muzicanţi peripatetici în costume negre, spune, la un moment dat: "Suntem la 106 mile de Chicago, avem rezervorul plin, o jumătate de pachet de ţigări, este întuneric... şi noi purtăm ochelari". Iar Jake, netulburat, îi răspunde: "Dă-i bătaie!".