Un referendum necesar

Am trăit să o vedem şi pe-asta: actualul ministru de Interne decide că vom vota la referendum "în aceeaşi zi, dar nu la aceeaşi secţie de votare". Până acum, politica româneas­că era doar ticăloasă, incompetentă şi mincinoasă. Odată cu d-l David, am intrat în zodia infantilismului. Vine d-l Pöttering, preşedintele Parlamentului European, şi ne spune că e în regulă să se voteze în aceeaşi zi cu un referendum, s-a mai întâmplat şi în Germania. Vine d-l Cox, fost preşedinte al aceluiaşi Parlament, şi ne spune că s-a mai întâmplat şi în Irlanda. Am în faţă un buletin recent de vot din Elveţia: conţine cinci întrebări distincte. Mai am unul din New York: şapte alegeri simultane. Dar pentru ca toate acestea să conteze, ar trebui să ne adresăm unei minţi raţionale. Iată de ce îl las acum pe d-l David la volanul ministerului în care a fost pus să se joace şi revin la cititorii mei.

E necesar referendumul? Voi ignora acum chestiunea oportunităţii sale politice. Desigur, suporterii sistemului uninominal (de fapt, ai "scrutinului majoritar", dacă e să folosim termenul corect) vor spune că este. Suporterii sistemului propus de Guvern (un sistem care nu e majoritar, ci "mixt" sau "paralel" - depinde de versiunea pe care îşi va asuma răspunderea Guvernul) vor spune că nu. Dar ambele tabere ştiu că prezenţa la vot va fi, cel mai probabil, sub 50%. Atunci de ce să mai cheltuim banii?

Democraţia nu e, nicăieri, un sistem ieftin. Istoriceşte vorbind, este o ironie, pentru că, la origine, democraţia este regimul săracilor. În epoca modernă însă, democraţia reprezentativă a devenit un sis­tem scump, un adevărat Mercedes al sistemelor politice. Dictatura, pe de altă parte, e ieftină. Punem pe cineva cu ciomagul să bage spaima în toţi, renunţăm la dezbateri şi la instituţii, trăim într-o societate simplă, unde ordinele sunt răstite în difuzoare. Nu vi se pare o schemă atractivă? Atunci să plătim pentru un loc în faţă, în rând cu lumea democratică. Irlanda, dacă tot am amintit-o, e un model de succes în Uniunea Europeană, de unde, acum câteva decenii, era un exemplu al mizeriei. De la adoptarea actualei Constituţii (în 1937), irlandezii au fost chemaţi de 20 de ori la urne pentru a o amenda. Italia, din 1974 încoace, a avut 15 referendumuri legislative şi două constituţionale. Suedezii au votat, în 1955, dacă să schimbe sensul de circulaţie, de pe stânga pe dreapta. Brazilienii au votat dacă să mai permită vânzarea armelor de foc. Australienii au votat dacă să adauge un preambul Constituţiei. Doar la Bucureşti există partide şi guverne întregi care au alergie la referendum.

"Totuşi, dacă nu vine lumea la vot?". Problema, aici, este pragul de 50% plus unu, nu convocarea referendumului. Pentru un scrutin consultativ - singurul pe care actualii politicieni l-au acceptat - pragul acesta este aberant. Majoritatea democraţiilor unde prezenţa la vot e facultativă nu au o asemenea condiţie. Iată cazul Portugaliei. Dacă prezenţa la vot e de peste 50%, decizia poporului devine obligatorie. Dacă prezenţa e mai slabă, nu. Aşa s-a întâmplat recent, în februarie 2007, când 44% dintre alegători au decis (cu o majoritate de 60%) să liberalizeze avorturile. Cu toate că nu era obligat strict de lege, Guvernul a declarat că voinţa portughezilor trebuie luată în seamă şi a relaxat restricţiile în vigoare.

"Dar referendumul nu este un exerciţiu în demagogie, specific liderilor populişti? Nu ne paşte dictatura? Nu e mai bine să lăsăm Parlamentul să lucreze?". Aici nu am încotro: trebuie să denunţ manipularea care se face de către tot felul de condeieri. Nu există nici un caz, în Europa postbelică, în care după un referendum liber şi corect organizat, un demagog lipsit de scrupule să fi ajuns la puterea absolută. Dictatorii care au organizat plebiscite cu rezultate cunoscute dinainte au făcut asta după, nu înainte de preluarea puterii. Carol al II-lea şi Ceauşescu sunt asemenea exemple.

Dar supremul ridicol trebuie că este exemplul lui Adolf Hitler, despre care ni se spune că ilustrează pericolele votului popular. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Electoratul german nu a votat niciodată în majoritate pentru el (scorul său maxim în alegeri libere a fost 37%). Hitler a venit la putere prin maşinaţiuni parlamentare tipice. El a fost numit în 1933 Cancelar (adică Prim-Ministru) de către un Preşedinte senil (care totuşi îl bătuse măr în două alegeri prezidenţiale directe pe acelaşi Hitler, în 1932) şi a urcat treptele delirului cu ajutorul aliaţilor de circumstanţă, naţionaliştii din Reichstag. Un Parlament fragmentat şi nefuncţional ca urmare a unui complicat sistem de vot proporţional, care nu putea produce o majoritate clară. Iar guvernul condus de Hitler era de fapt minoritar (247 din 583 de mandate).

Experienţa ne arată că mai degrabă mecanismele parlamentare sunt coruptibile, nu voinţa populară exprimată prin referendum. E timpul, aşadar, ca cetăţenii să decidă ei înşişi cum doresc să îşi aleagă reprezentanţii