Un Rembrandt pentru fiecare

Un banc sec de pe vremea comunismului suna cam aşa. Bulă şi fiul său stăteau în sufragerie. Afară era cald, aerul era greu. Cei doi nu făceau nimic special, doar aşteptau să treacă timpul. La un moment dat, fiul lui Bulă îi spune acestuia, arătând spre un perete al camerei: "Tată... tată... uite un gândac!". Iar Bulă, blazat, îi răspunde: "Dar ce-ai vrea să fie?... Un Rembrandt?"...

Mi-am adus aminte de bancul cu Bulă şi cu fiul său atunci când, zilele trecute, am citit o ştire despre un guvern care tocmai a impus o lege, prin care este asigurat populaţiei sărace un anumit număr de kilowaţi. Motivul este simplu: întâmplările respective ne fac să reflectăm asupra unei chestiuni mai puţin cunoscute şi, totuşi, importante. Teoria bunurilor.

La prima vedere, lucrurile sunt simple. Bunurile sunt bunuri. În unele situaţii, aceste bunuri trebuie redistribuite. Imaginaţi-vă că într-un cort sunt trei persoane care se pregătesc să se culce. Afară este frig. Unul dintre cei trei turişti îşi trage peste el toate cele trei pături, spunându-le celorlaţi că sunt proprietatea sa privată, pentru că le-a cumpărat cu banii lui înainte să plece în excursie. Nu ne trebuie multă imaginaţie să ne imaginăm ce s-ar întâmpla...

Spontană sau dirijată de Stat, redistribuţia pare să nu ridice probleme de principiu. Sigur, unii, cei care subscriu la o ideologie liberală, individualistă, ar spune că redistribuţia trebuie menţinută la un minim. Alţii, care subscriu la o ideologie socialistă, colectivistă, ar spune că aceasta trebuie să acopere o gamă vastă de bunuri.

Însă, chestiunea naturii bunurilor pare să fi trecut, de regulă, neobservată. Atunci când au apărut primele idei moderne cu privire la redistribuţie, lumea - chiar şi aceea "occidentală" - era un loc foarte diferit. Bunurile despre care se credea că trebuie să fie redistribuite erau "bunuri necesare". Altfel spus, bunuri care răspundeau "nevoilor esenţiale". Pâine, pământ, un acoperiş deasupra capului (în zonele cu climă rece). Lista era foarte scurtă. Iar lista beneficiarilor, foarte lungă.

Între timp, lucrurile s-au schimbat radical. În economiile capitalismului dezvoltat, bunurile "esenţiale" au devenit, pentru cei mai mulţi, o non-problemă. Fiecare se poate duce la magazin să îşi cumpere pâine sau o pătură. Iar lista beneficiarilor, foarte scurtă.

În sfera re-distribuirii au intrat numeroase bunuri de alt tip. Consiliere psihologică, învăţământ superior, artă stradală, excursii prin sindicat, acces la reţele wireless etc. Spunem uneori că aceste lucruri sunt, totuşi, "necesare". Se prea poate, dar nu în sensul în care un coltuc de pâine este necesar unui om flămând.

Pentru scopul nostru mai important este altceva. Bunurile care dau măsura avuţiei şi-au schimbat natura.

Cândva, erai înstărit dacă aveai o vacă. Dacă aveai o trăsură şi câteva sute de oi, erai deja un "baron local". Bogăţia principilor medievali se măsura adesea în colecţiile lor de relicve. Pentru unele triburi primitive, a fi bogat însemna să ai o nevastă grasă, cu pulpe dolofane.

Acum, bogăţia începe să se măsoare în altceva. Banii, desigur, sunt importanţi, dar aceştia sunt mai degrabă un mijloc, decât un scop în sine. Acum contează bunurile de prestigiu. La limită, bunurile-unicat, excepţionale. Piaţa artei, în special, a decolat în ultimele decenii. Tablouri, maşini de colecţie, bucătării cu design individualizat.

Cum redistribuim aceste lucruri?

Pe vremea când pământul era resursa esenţială, lucrurile păreau elementare. Iei o moşie şi o împarţi sătenilor. Cu multe alte bunuri ne putem imagina asemenea scheme simple de redistribuţie. Cocoşei de aur, covrigei sau seceri şi ciocane.

Însă, marile averi s-au transformat în natura lor. Dacă mă gândesc bine, chiar şi unele mai mici. Nu oricine poate să îşi cumpere un Rembrandt, însă un clasor cu timbre este mai accesibil. Într-o societate prosperă, oamenii doresc bunuri nu atât pentru a supravieţui, cât pentru a se diferenţia. Vrei un bilet la Operă. Iar odată ce frecventezi Opera, vrei bilete la lojă.

Sigur, o entitate supremă şi benevolentă poate împărţi în acest timp cartofi, sticle cu apă sau locuri la azil. Dar toate acestea vor fi inutile pentru majoritatea membrilor acelei societăţi. Pentru aceştia, inegalitatea, în măsura în care este o problemă, ia alte forme.

Prin urmare, ajungem din nou la dificultatea pe care o semnalam. Cum redistribui bunurile de prestigiu? La limită, Rembrandt-ul de pe perete?

O soluţie ar fi accesul public. Capodopera maestrului o expui într-un muzeu, unde toţi o pot admira (sau cel puţin aceia care plătesc biletul). Dar pentru asta trebuie să transformi un bun privat într-unul public. Adică să îl expropriezi.

Piaţa liberă democratizează Rembrandt-ul prin mijloace mult mai subtile. Aici, obiectele se vând şi se cumpără şi tocmai de aceea ajung să fie apreciate de public în loc să stea pe un perete într-o sufragerie. Tocmai faptul că au un preţ (mare) le pune în mişcare. Egalitatea constă în dreptul, abstract, al oricui de a cumpăra unul.

Care este distribuţia "justă" a "Rembrandt-urilor"? (folosesc termenul la modul generic, pentru a descrie o întreagă categorie de bunuri). De ce ar fi mai bună o societate în care nimeni nu are un Rembrandt decât o societate în care doar unii au câte un Rembrandt?

Nu rezultă de aici că orice formă de redistribuire este nelegitimă sau imposibilă. Însă e clar că teoriile comune ale redistribuirii au limite generate de natura bunurilor importante într-o societate dată... Dacă nu cumva sunt de-a dreptul incoerente. Este imposibil, în principiu, ca fiecare să aibă un Rembrandt. Sau un loc în lojă.

L-am întrebat odată pe un prieten, comersant de artă avangardistă, cum face să supravieţuiască şi chiar să prospere. Ce oferă publicului larg? "Vând TPL-uri" - mi-a răspuns, amuzat. Am făcut ochii mari. "Toamna Pe Lac" - m-a lămurit el. Aşa cum suspectam, frumosul este un ideal universal...