Vanghelizare şi devanghelizare

Tipologia politică a liderilor ridicaţi de partidele noastre politice post-decembriste nu este deloc prea bogată. Seria cuprinde: politicianul-politician, politicianul-tehnocrat, politicianul-baron local, politicianul-căsuţă poştală şi politicianul-trombon. În ograda PSD-ului, în prima categorie, nu există decît un singur exemplar: Ion Iliescu. O personalitate a cărei definiţie fundamentală ţine de capacitatea de a personifica un model social (acceptabil sau nu, în ce măsură şi pentru cine, asta-i altă poveste!), de a aduna, ca un magnet, pe de o parte încrederea şi voturile unora, pe de altă parte, resentimentele altora, de a manevra şi manipula, deopotrivă, persoane şi mulţimi, de a folosi cu măsură joarda şi zăhărelul pentru a-şi convinge apropiaţii, dar şi inamicii, că este mai înţelept să-i accepte soluţiile, decît să îl combată, de a dialoga cu adversarii, în timp ce la taie craca de sub picioare şi de a păstra contactul cu ei, chiar şi după ce s-au prăbuşit, omul pentru care viitorul nu există, decît dacă lasă o largă şi bine definită umbră asupra prezentului, pentru care compromisul este arta supremă a conducătorului, iar definiţia succesului constă în a găsi mereu căile de a nu pierde, iar atunci cînd pierzi, de a nu pierde niciodată totul!

Vremea politicianului-tehnocrat a fost mai pe la începutul tranziţiei. Atunci era nevoie de feţe noi, de oameni care ştiau cîte ceva despre "lumea de afară", erau credibili şi pu-teau dialoga cu ea, deţinători ai unor nişe de expertiză în administraţie, management instituţional, economic şi social. Produsul reprezentativ al acestei categorii, la PSD, este Adrian Năstase.

Politicianul-baron local s-a născut în faza a doua a tranziţiei, cînd oamenii cu simţ practic ridicaţi de maşinăria politică în funcţii au băgat de seamă că puterea nu se ţine doar cu măriri administrative, cît cu grăunţele aurii ale averilor adunate repede şi în cantităţi cît mai mari, ca să faci faţă cheltuielilor electorale, iar pe deasupra să poţi sus-ţine "partidul" şi, nu în ultimul rînd, să fii "cu dare de mînă", respectat la bază şi util la vîrf. Proto-modelul PSD al aces-tei categorii a fost, desigur, Viorel Hrebenciuc.

Politicianul căsuţă- poştală este o moştenire revalorificată a "vechiului regim". Maşinăria puterii absolute stăpînită de nucleul dur al sistemului comunist trebuia mascată de iluzia că înălţimile sunt accesibile "celor de jos". În consecinţă, şefii de cadre aveau grijă să pună în scenă, din cînd în cînd, comedia promovării omului de rînd. Unul care, prin calităţile lui, nu ar fi avut cum să se ridice vreodată la înaltele poziţii, pentru că-i lipseau calităţile esenţiale. În marea lui înţelepciune, însă, "partidul" îl lua într-o bună zi de moţ şi-l arunca pe o cracă tocmai în vîrful "copaciului politic". Lovitura dobora dintr-un foc doi iepuri: singura monedă în care omul încerca să-şi plătească datoriile faţă de cei care l-au mărit era loialitatea dusă, uneori, pînă la slugărnicia cea mai abjectă, iar de făcut, făcea doar ceea ce-i spuneau "indicaţiile" şi "linia partidului", pentru că mintea nu l-ar fi dus niciodată la altceva! În condiţiile "capitalismului de cumetrie", funcţiile acestui tip de politician s-au diversificat. El a devenit instrumentul cheie pentru circulaţia mai puţin vizibilă a fondurilor din care trebuiau alimentate "activităţile partidului", fie ele electorale sau extra-electorale, precum şi pungile private ale "marilor conducători" care, dedicaţi trup şi suflet "cauzei", nu mai aveau timpul să se ocupe de grijile domestice ale zilei lor de mîine. Cineva trebuia să le ia de pe umeri aceste poveri! Politicianul căsuţă-poştală este mai mult o funcţie, decît un om; este locul unde se pun "banii negri ai unora pentru zile albe ale altora". Căsuţa poştală se alege, pe de o parte, cu beneficiile politice şi, pentru că tot umblă cu borcanul cu miere, ca bonus, cu ce linge de pe degete. Marian Vanghelie este prototipul de succes al acestui model. Un rău necesar, dar teribil de util! Nu doar partidului, ci tuturor celor care l-au inventat şi folosit, ignorînd întregul val de consecinţe al vanghelizării politicii, de la ridicolul absolut stîrnit de personajul cu pricina, pînă la îndepărtarea de la urne a unui segment semnificativ de alegători. Nu războiul său pierdut cu abecedarul l-a făcut pe M. Vanghelie notoriu şi preţuit în PSD! Pregătirea şi diplomele nu au nicio relevanţă. Din aceeaşi categorie a politicienilor-cutie poştală fac parte, spre exemplu, toţi cei pe care "i-a garantat" politic alde Vanghelie, inclusiv profesori universitari şi rectori! Cei care cred că M. Vanghelie a fost promovat pentru că "aducea voturi" se înşală. Personajul a fost mai întîi selectat, pregătit şi promovat în funcţia de cutie-poştală şi abia apoi a avut cineva grijă să-i dea pe mînă o maşinărie care să producă şi voturi. Nu invers!

Este căderea lui Vanghelie din funcţia importantă de şef al PSD Bucureşti începutul devanghelizării politicii româneşti? Greu de crezut! Personajele de acest tip, indiferent cum s-ar numi ele sau cîte clase ar avea, deţin calităţi speciale, de neînlocuit, perfect sintetizate de Trahanache: "Un om endepandent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut servicii, da!" Un om cu care trăieşti împreună, ca fraţii, şi la care nu poţi găsi nici măcar atîtica rău! Un om care se sacrifică pentru binele partidului şi al amicilor săi! Chiar dacă exemplarele, luate individual, dispar, specia este eternă! Cauza suficientă a îndepărtării lui Vanghelie din funcţia de şef al organizaţiei Bucureşti pare să aibă mai mult de a face cu "admiraţia" tot mai greu stăpînită a personajului faţă de PDL şi cu ţesătura de interese cît se poate de practic-financiare care-l leagă de personaje sus-puse din ierarhia partidului pe care ar trebui să-l combată! Poate, chiar dacă într-o mai mică măsură, şi cu unele resentimente ale lui Adrian Năstase, care nu are cum să uite afrontul public pe care i l-a adus ipochimenul, pe cînd se pregătea să-l pună în discuţia "organizaţiei de bază", cu propunerea de excludere din PSD!

Cît despre politicianul-trombon, el are ambiţia de a se defini, identitar, nu prin ceea ce face, nu prin capacităţi, perspective sau viziune, nu prin expertiză, ci doar prin ceea ce spune publicului.

Din păcate pentru ea, generaţia nouă de lideri, din vocaţie, sau pentru că nu a mai găsit alte roluri disponibile, l-a asumat pe acesta.