VOCI De ce minte un om care veşnic minte?

Premierul Călin Popescu Tăriceanu vrea să dovedească în faţa lumii întregi aservirea serviciilor secrete de către preşedintele Băsescu şi reclamă faptul că SRI îl informează preferenţial pe preşedinte, cenzurându-i primului-ministru informaţii importante despre membrii cabinetului. Faţă de spusele acestuia, SRI se vede obligat să dea imediat publicităţii un comunicat de presă în care, după precizarea firească că instituţia nu doreşte să se implice în niciun fel de dispute publice, adevărul e rostit în modul cel mai răspicat: "Facem totuşi precizarea că informările elaborate de către Serviciu referitoare la unele riscuri şi vulnerabilităţi identificate în sistemul energetic naţional au fost trans­mise, conform legii, atât preşedintelui României, în calitate de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cât şi primului-ministru al Guvernului României". Fără să mai îndeplinim formalitatea să cerem SRI să dea publicităţii notele trimise la Palatul Victoria, concluzia care se desprinde nu este decât una singură: Tăriceanu minte!

Premierul Călin Popescu Tăriceanu vrea să probeze în faţa lumii întregi ataşamentul organic pe care îl nutreşte faţă de valorile fundamentale ale democraţiei şi nu ezită nicio clipă să acuze public televiziunea naţională pentru că ar fi refuzat senatorului Ion Iliescu dreptul la replică, faţă de unele opinii exprimate pe post de preşedintele Băsescu. Poziţia dlui. Tăriceanu chiar de avocat al adversarilor politici, atunci când ar fi vorba de amendat un atentat la funcţionarea liberă a instituţiilor statului, este demnă de toată admiraţia, dar aplauzele nu durează decât o clipă, după care luăm notă de comunicatul TVR, care demontează până la detalii acuzele aduse, şi din care reiese limpede că între rechizitoriul premierului şi adevăr nu există nici măcar un punct de tangenţă. Concluzia pe care suntem obligaţi să o acceptăm nu poate fi altfel formulată decât: Tăriceanu minte!

Premierul Călin Popescu Tăriceanu este învinuit de o fostă angajată a administraţiei prezidenţiale că i-a trimis preşedintelui Băsescu un bilet, în care îi cerea să intervină la Parchet, în favoarea partenerului de afaceri şi prietenului Dinu Patriciu. Dl. Tăriceanu sare ca muşcat de şarpe, neagă existenţa înscrisului, îl ia martor pe Dracu că nu i-a cerut să-l pună bine cu Dumnezeu, se gândeşte imediat la o lucrătură (din nou) a serviciilor, un apropiat al primului-ministru convoacă de urgenţă presa şi atrage atenţia că dacă cineva va îndrăzni să scoată la iveală vreo fiţuică, documentul va fi expediat imediat la Londra, pentru expertizare. După câteva zile de suspans, timp în care o ţară întreagă a dat în bobi: "A scris sau nu a scris?", preşedintele Băsescu prezintă documentul olograf prin care i se cerea să devină părtaş la un exerciţiu de trafic de influenţă. Concluzia, aceeaşi ca de fiecare dată: Tăriceanu minte!

Premierul Călin Popescu Tăriceanu este acuzat de imixtiune gravă în treburile Justiţiei, pentru că a forţat o întâlnire, în biroul lui din Palatul Victoria, între ministrul Justiţiei şi acelaşi partener de afaceri şi prieten Dinu Patriciu. Dl. Tăriceanu începe prin a nu recunoaşte că a organizat întâlnirea; apoi sus­ţine că ea ar fi avut loc cu ştiinţa şi acordul ministrului Justiţiei; apoi, după vehementele negări venite din partea ministrului, aruncă responsabilitatea întâmplării în cârca unei domnişoare de la secretariat, care i-ar fi interpretat greşit intenţiile şi a gestionat inadecvat situaţia. Concluzia, lesne de bănuit: Tăriceanu minte!

Premierul Călin Popescu Tăriceanu este acuzat că a dat telefon procurorului general al Republicii şi ar fi intervenit în favoarea unui partener de afaceri şi bun prieten, Dinu Patriciu, reţinut în stare de arest. Dl. Tăriceanu începe prin a nega că ar fi avut vreodată o discuţie cu procurorul general pe acest subiect şi... Finalul este deja cel scontat, cu aceeaşi invariabilă concluzie: Tăriceanu minte!

Exemplificările, ce duc toate la acelaşi deznodământ, pot fi continuate cu uşurinţă. Pentru că nu ne interesează să completăm un breviar cu toate apariţiile premierului Călin Popescu Tăriceanu în rolul lui Pinochio, o să ne oprim aici. Nu însă fără a încerca să înţelegem care sunt raţiunile care pot determina un asemenea comportament mutant. Cel mai la îndemână ar fi să invocăm opinia unui om care nu numai că l-a cunoscut bine, dar l-a urmărit în întreaga lui evoluţie, regretatul Dan Amedeo Lăzărescu, tatăl vitreg al actualului premier, şi care mărturisea cu un umor amar că: "Orice părinte îşi doreşte să aibă copii frumoşi şi deştepţi. Al meu este doar frumos". Am putea să luăm în calcul şi ideea că avem în faţă un mitoman, un om care minte aproape ori de câte ori deschide gura, dar care nu trebuie blamat cu maximă neînţelegere pentru că boala lui nu e altceva decât expresia putinţei (totuşi) limitate a medicinei. Din punctul meu de vedere, răspunsul cel mai plauzibil la tulburările comportamentale ale dlui. Tăriceanu ţine, în primul rând, de proasta priză pe care o are la realitate. Sau, mai clar, la sărăcia câmpului senzorial în care el cuprinde lumea în care trăieşte. Pentru Tăriceanu noţiunea de "concetăţean", de "semen", de "compatriot" se reduce prin excelenţă la cei care frecventează aceleaşi cluburi cu el. În relaţiile cu aceştia, s-ar putea foarte bine ca premierul să treacă drept un om de onoare şi promisiunile pe care şi le ia să fie îndeplinite cu sfinţenie. Pe cei din afara cercului nu-i dispreţuieşte, nu-i ignoră, doar că nu are habar de existenţa lor. Când este obligat să ia act de ei, să intre în contact cu ei, să le afle problemele şi durerile încearcă o mare dificultate şi reacţionează în modul cel mai neadecvat, vezi revoltătorul "dialog" cu victimele inundaţiilor, pe care le-a repezit cu o brutalitate inadmisibilă. Faţă de asemenea existenţe fără contur, fără personalitate, fără "rang social", ideea responsabilităţii cuvântului spus, a angajamentului asumat pare un non-sens şi, de aici, lipsa oricărei inhibiţii când trebuie să opteze între a spune adevărul sau a debita orice bazaconie care îi trece prin minte. Un om politic marcat de o astfel de hibă se poate considera infirm, iar prezenţa lui în fruntea Guvernului - un handicap cu urmări dintre cele mai nefaste. Cum a putut România să aibă o asemenea neşansă, într-un moment în care ar trebui să venim la întâlnirea cu Europa cu tot ce-i mai bun în noi, e o întrebare la care numai Destinul ar putea răspunde. De cele mai multe ori, nu o face.

NOTA REDACŢIEI: Precizăm că autorul articolului, domnul Radu F. Alexandru , este membru al "platformei" liberale, astfel că ar fi ciudat să aibă o opinie pozitivă asupra premierului Călin Popescu Tăriceanu.