VOCI Sunt eu cel ce sunt?

Lumea în care trăim nu mai este controlată doar prin religie sau ideologii politice. De două - trei decade se folosesc pentru asta ştiinţa şi tehnologia. Energia şi resursele sunt limitate. Aşa a fost dintotdeauna. Religia şi ideologiile au fost pretextele cu ajutorul cărora s-a ţesut plasa de control asupra lumii, titularii controlului având acces nelimitat la aceste ingrediente esenţiale vieţii. Deşi ştiinţa şi tehnologia ar trebui să ofere o cale de ieşire din cercul vicios în care se consumă tot mai mult din ceva ce se împuţinează pe zi ce trece, generând noi (re)surse de energie, inepuizabile, în realitate şi acestea sunt captive în plasa de control asupra lumii. Aşa cum religia şi ideologia au declanşat războaie, tot aşa, ştiinţa şi tehnologia vor declanşa războaie, egale ca violenţă sau chiar mai adînci. Se întrevăd falii profunde la nivelul fundamentelor societăţii, întrucît ştiinţa şi tehnologia înseamnă bani, foarte mulţi bani, şi nu toată lumea îi are. Pe de altă parte, tehnologiile de manipulare genetică, de amplificare a "performanţelor" fiinţelor vii (inclusiv performanţele motrice sau cognitive ale omului), de fabricare a unor organe de schimb, inteligenţa artificială, toate acestea pot fi reunite sub denumirea de ultra-tehnologie, întrucît ele depăşesc cu mult tehnologia omului actual, intrînd în domeniul SF sau al "aproape - magicului", ca să folosesc o formulă a biologului molecular american Susan Lindquist. Pe temelia acestei ultra-tehnologii, o nouă specie de om este pe cale de a se naşte, o mare parte din cei care s-au născut după anul 2000, în plină era a internetului, fiind un fel de punte către această nouă lume care ar urma să aibă în centrul său nu omul actual, ci un ultra-om.

Există deja un curent ideologic pe invers, anti sau contra acestei ultra-tehnologii. Nu mă refer la fundamentaliştii religioşi şi nici la teoriile conspiraţiei, ci la o întreagă literatură etică şi filosofică, ale cărei voci foarte respectabile atrag atenţia asupra riscurilor acestei ultra-tehnologii, pe care o văd ca pe o joacă de-a Dumnezeu.

Stephen Hawking, spre exemplu, spune că inteligenţa artificială ar putea determina extincţia umanităţii.

Transhumanismul - perioada de trecere de la om la ultra-om - este considerat de Francis Fukuyama, încă din 2004, "una dintre cele mai periculoase idei" cu care se confruntă lumea actuală, întrucât ridică potenţiale probleme de segregare economică, socială şi chiar rasială.

La fel de periculoasă a fost catalogată descifrarea genomului uman şi publicarea "hărţii" acestuia în anul 2000. A cunoaşte în detaliu genomul uman înseamnă a-l putea manipula, în vederea obţinerii unor rezultate dorite. E ca şi când, cunoscând în detaliu legile mecanicii, poţi calcula traiectoria, itinerariul şi durata de zbor şi, deci, poţi trimite un vehicul pe Marte. Un asemenea determinism genetic ar putea ridica probleme sociale, psihologice şi juridice relative la libertatea individuală, la egalitatea de şanse şi chiar la calitatea de cetăţean cu drepturi a celui care se naşte dintr-o familie fără resursele financiare necesare "construcţiei" sale după planul arhitectural dorit de societatea celor îmbunătăţiţi genetic. Practic, se va pune problema dacă vom mai fi fiinţe ale opţiunii sau vom fi devenit fiinţe ale destinului, ale unui plan făcut sau acceptat de ascendenţii noştri.

Epigenetica transgeneraţională are o parte întunecată, care îţi poate da fiori de gheaţă. Suferinţele, emoţiile negative, problemele medicale, chiar "păcatele" strămoşilor pot fi transmise descendenţilor, la fel cum se pot transmite modificări fizice sau fiziologice de la străbunic la strănepot, exact ca în povestea blestemului lui Cain. Este cert că suntem un pic din aproape toţi strămoşii noştri, iar această cantitate infimă, ca în teoria haosului, poate determina consecinţe enorme. Există şi o moştenire culturală şi emoţională pe care o purtăm cu noi uneori sărind peste generaţii. Este ceea ce încearcă să probeze epigenetica transgeneraţională.

Suntem câte puţin din enorm de mulţii noştri strămoşi şi suntem parte din comunităţi care au, la nivel subliminal sau intuiţional, o conştiinţă de grup.

Prin consecinţele pe care le poate avea la nivel de libertate de conştiinţă şi de opţiune, conştiinţa de grup poate fi paralizantă. Prin reînvierea acestei conştiinţe colective, am putea (re)deveni părţi dintr-un întreg care este dincolo de conştiinţa noastră, dincolo de ceea ce ar trebuie să însemne "Eu". Am putea redeveni "Noi", aşa cum este cert că am fost la începuturi, înainte de a fi făcut pasul către conştiinţa individuală, înainte de a fi spus "Eu sunt cel ce sunt".

Sunt şi mişcări, de genul organizaţiei Humanity +, care încearcă să "umanizeze" această zonă angoasantă a ultra-tehnologiei şi să ne pregătească, treptat, pentru saltul la stadiul de ultra-om, această nouă specie de om pe care adepţii transhumanismului o văd în centrul post-humanismului (este ceea ce aceşti ideologi numesc "post-humanity").

Fără vreo legătură precisă cu transhumanismul şi fără să fiu sigur că toată lumea observă asta, eu intuiesc că şi filmele SF şi Fantasy de la Hollywood despre vampiri, mutanţi, oameni de oţel, hiper-comunicare şi vedere la distanţă (remote viewing) etc. încearcă să ne "înveţe" cum să suportăm mai uşor această trecere şi această transformare.

Să ne imaginăm că suntem la momentul la care se naşte o nouă specie de om, un ultra-om capabil de performanţe fizice şi mentale care să le depăşească de zeci de ori pe cele ale omului actual, o fiinţă capabilă de hiper-comunicare nu numai în interiorul unei conştiinţe de grup, indiferent de distanţă care o separă de ceilalţi, dar şi cu alte specii, precum şi de comunicare non-verbală cu persoane non-umane sau cu inteligente extraterestre ori chiar inteligenţe din trecut sau viitor, o entitate capabilă să trăiască mii de ani, întrucît ştie cum să îşi re-construiască perpetuu (epi)genomul sau, mai mult, o entitate capabilă să îşi ridice conştiinţa în hiperspaţiu (să se înalţe la cer), unde să trăiască pentru totdeauna. Ce se va întâmplă cu noi, ceialaţi? Vom mai avea drepturi? Vom avea aceleaşi şanse că şi oamenii "îmbunătăţiţi" (enhanced, în engleză)? Vom avea acces la aceste minuni, fără să fim nevoiţi să plătim toate miile de miliarde cheltuite pentru a pune la punct aceste tehnologii?

În altă ordine de idei, observ că democraţia, aşa cum o visam noi acum 25 de ani (poate un pic cam naiv) este înlocuită, din ce în ce mai frustrant şi violent, cu tehnocraţia de tip bruxelez, care ia decizii obligatorii pentru statele membre ale Uniunii Europene, fără a mai conta voinţa populară "dizidentă". Înlocuirea particulei demo (de la demos = popor) cu particula tehno (=ştiinţă aplicată) nu e un simplu joc de cuvinte. Democraţia înseamnă puterea poporului, în timp ce tehnocraţia înseamnă puterea unei elite de specialişti în manipularea unor proiecte de ştiinţă aplicată. Nu doar parlamentul şi celelalte exponate de muzeu ale democraţiei sunt inutile în faţa puterii acestei elite. Pînă şi referendum-urile sunt bagatelizate de această elită de experţi auto-împuternicită, ce rezidă la Bruxelles şi la Strasbourg şi care ştie cel mai bine să facă diferenţa între ajutoarele de stat de mii de miliarde acordate hiper-corporaţiilor financiare (permise, desigur) şi ajutoarele de stat de cîteva milioane de euro scăpate printre degete în favoarea unor întreprinderi industriale rezidenţe în statele cu apartenenţa mai nouă la UE (nepermise, desigur). Tehnocraţii şi stăpînii lor, overlorzii sistemului, au descoperit că populaţia planetei (ajunsă în prezent la 7 miliarde, dar cu "şanse" să ajungă la 9 miliarde în 2050) e mult prea mare. Controlul prin supra-populare nu mai este eficient, întrucît planeta e bolnavă, fiind în pericol să moară, iar odată cu ea ar urma să moară şi viruşii, adică aceşti overlorzi ai sistemului care au determinat supra-popularea pentru a cauza supra-consumul, acela care le-a asigurat lărgirea bazei de sclavi supra-îndatoraţi. Într-o primă fază, industria se mută în China şi India, acolo unde tehnologiile industriale încă sunt la nivelul de acum 60 de ani, adică ultra-poluante. Probabil că se mizează pe o implozie în viitorul apropiat, care să reducă drastic populaţia de acolo. Se vede deja la tv că în China şi India oamenii umblă cu măşti de protecţie pe faţă, iar fluviul Galben şi Gangele sunt aproape secate. Între timp, Europa, deţinătoare a tehnologiilor care ar putea reduce sau neutraliza poluarea, se dezindustrializează voluntar sau forţat, sub imperiul deciziilor de ajutor de stat ilegal luate de tehnocraţii de la Bruxelles în numele liberei competiţii, noua religie a Uniunii Sovietice Europene. Că această competiţie nu e chiar liberă, asta este o tema distinctă şi o istorie de povestit cu altă ocazie. Cert este că, fără locuri de muncă, Europa devine un muzeu în aer liber, populat în viitor, cel mai probabil, de pensionari şi de imigranţi. În acest ritm, cultura de tip european va deveni istorie. Nu văd, neapărat, ceva rău în sine în imigraţie. Numai că cei care vin în Europa aduc cu ei cultul morţii. În numele unor fantasme construite artificial din frânturi şi neînţelegeri ale propriei religii, imigranţii din afară Europei ucid şi se sinucid. În afară de faptul că ei oferă, astfel, un motiv pentru agravarea măsurilor de control anti-terorism asupra europenilor, se întîmplă ca ei să servească şi scopului reducerii populaţiei planetei. Dacă privim altfel decât ne-am obişnuit până acum câteva declaraţii mai mult sau mai puţin recente ale unor oameni care ne conduc şi ne controlează, s-ar putea să vedem un plan de tip eugenie, făcut după ideile lui Malthus. Voila: Theodore Roosvelt ar fi spus, într-o scrisoare datată ianuarie 1913, că "societatea nu face nicio afacere dacă permitem degeneraţilor să-şi perpetueze specia" (vezi nota 1) ; Ted Turner a spus, mult mai recent, că "5% din populaţia actuală ar fi ideal", restul, de 95% din 7 miliarde, adică 6,5 miliarde de oameni, cu tot cu stirpea lor, fiind, foarte probabil, excedentari în opinia ultramiliardarului american (vezi nota 2) ; Bill Gates spunea, în 2010, că o populaţie de peste 6,8 miliarde de oameni în 2010, care ar putea ajunge în cîţiva ani la 9 miliarde, este prea mult pentru Pământ şi că, "dacă am făcut lucruri măreţe cu vaccinurile, reproducerea asistată şi îngrijirea populaţiei, am putea reduce acum populaţia la 10-15 procente" (vezi nota 3) ; şi, bomboana pe colivă, Alexander King, Bertrand Schneider, fondator şi respectiv secretar al Clubului de la Roma (din care face parte şi guvernatorul băncii noastre centrale) spuneau, nici mai mult, nici mai puţin decât că, "în căutarea unui nou duşman care să ne unească, ne-a venit ideea cu poluarea, ameninţarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea şi potrivirea proiectelor de lege după ele.... Dar, uneori, în desemnarea lor ca inamic, cădem în capcana de a confunda simptomele de cauze. Toate aceste pericole sunt cauzate de intervenţia umană şi numai prin schimbarea atitudinilor şi a comportamentului oamenilor acestea pot fi depăşite. Atunci înseamnă că inamicul real este chiar umanitatea" (vezi nota 4). Aceşti din urmă tipi au scris, în 1991, o carte, intitulată "Prima revoluţie globală"...

De precizat că sunt lucruri rele care deja se întâmplă, fără aportul acestor tehnologii voodoo sau "aproape magice" enunţate mai sus şi analizate în secţiunile următoare. Cu concursul tehnocraţiei, abuzul de putere economică a hiper-corporaţiilor este la cote atât de înalte în lumea de azi, încît statele, considerate nu demult forma cea mai înaltă de organizare a societăţii umane, au ajuns să fie puse în umbră sau chiar instrumentalizate de corporaţii. Există o justiţie supra-statală, care nu ţine cont de legi interne, constituţii şi libertăţi, ci de interesele acestor hiper-corporaţii. Aşa este, spre exemplu, competenţa Comisiei Europene în domeniul aproape religios al competiţiei. La fel sunt arbitrajele internaţionale care sunt organizate în interiorul unor organizaţii financiare internaţionale, menite a garanta investiţiile străine. Un astfel de arbitraj este organizat şi funcţionează de mai mult de 60 de ani în cadrul Băncii Mondiale. Se numeşte Internaţional Centre for Settlement of Investment Disputes (ICSID). Există legi care sunt emise de state - instrument după chipul şi asemănarea hiper - corporaţiilor, dar care acţionează în contra cetăţeanului şi, la extremă, în contra ideii de democraţie şi de cetăţenie. De fapt, în ritmul actual, nu elefanţii, nici balenele albastre şi nici ciocârliile nu vor fi fost specii pe cale de dispariţie, ci statele, aşa cum le ştim acum. Corporaţiile multinaţionale nu mai au nevoie de stat. Ele au propriile legi, armate şi servicii secrete şi chiar proprii judecători. Ele sunt conduse şi se comportă ca nişte stupi sau muşuroaie de furnici, în care overlordul, ca şi regina insectelor, emite indicaţiile după care stakeholders-ii funcţionează, în lipsa acestora stupul fiind inactiv.

De la conştiinţa de grup, în care omul se identifică prin "noi", la conştiinţa individuală, în care omul se identifica prin "eu", s-a parcurs un drum lung, inclusiv pe plan noţional şi lingvistic.

Cuvîntul "persoană" derivă din persona, care, în latină, în sensul sau originar, însemna mască. În greacă veche, ceea ce înţelegem acum prin mască era (prosopon) .

Ulterior, cuvîntul persona a desemnat rolul sau caracterul jucat de actor în teatrul antic (vezi nota 5) . Masca, în teatrul antic, era utilizată pentru a accentua trăsăturile sau vocea actorului şi pentru a focusa privirile pe el. Cu ajutorul măştii puteai înţelege că cel care o poartă este un personaj anume din piesă (în acelaşi timp, masca ascunzând identitatea reală a actorului). Interesant este că, după toate probabilităţile, se foloseau aceste persona (=măşti) şi în procesele civile, în chiar acelaşi scop, de focusare a atenţiei pe "actorii" spectacolului judiciar. De aici, probabil, au derivat starea civilă şi atributele clasice ale persoanei, dar şi drepturile şi libertăţile sale, întrucît rolul jucat de actorii spectacolului judiciar era stabilit după un scenariu, adică după nişte reguli şi tipare care au putut fi legile interpretate sub formă unor precedente judiciare, "actorii", măştile, jucînd acelaşi rol prestabilit, cunoscut şi re-cunoscut, în viaţă reală, adică în comunitatea din care făceau parte, sau roluri

Românii identificau o persoană prin trei atribute: nomen (nume), tractatus (receptarea de către terţi a acestui nume, înţelesul pe care grupul, comunitatea îl dam acestui nume) şi fama (reputaţia). Mai mult, românii se identificau şi prin porecla (cognomen) . Spre exemplu, cel pe care, din legendele primilor creştini, îl ştim sub numele de Nero se identifica, de fapt, cu sintagma Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, poreclit Ahenobarbus (barbă de aramă). După regulile de azi, numele acestui tip ar fi fost Nero Claudius Germanicus (prenume şi nume de familie), Caesar Augustus (împărat mare) fiind reputaţia acestuia. Noi i-am fi zis "cel roşcovan", şi nu ne-ar fi mirat deloc căci are par roşcat. Civilizaţiile orientale se fereau să dea nume de acest gen oamenilor, întrucît se credea, nu fără oarecare temei, că odată cunoscut şi pronunţat numele real al persoanei, aceasta intră în stăpânirea celui care rostea acest nume. Adevărul este că, dintr-o sumedenie de identităţi, una singură devine acceptată social, cea "fixată" prin nume. Numele te scoate din anonimat, dar este şi atributul care atrage atenţia asupra ta, transformându-te în ţintă sau finalitate.

Există, deci, un ego cu conţinut juridic, fundamental din punctul de vedere al conştiinţei individuale, dar, desigur, există şi un ego psihologic.

Chiar dacă actorii nu mai poartă măşti pentru a reliefa caractere, purtăm măşti în continuare, cu sau fără voie. În viaţa de zi cu zi. Avem, cu sau fără voia noastră, o sumedenie de alter ego, de pseudonime şi avataruri, care ne fac mai mult sau mai puţin vizibili. Profesorul meu de filosofie juridică din facultate, domnul Stepanescu, avea o parabolă cu care ne încurca pe noi, juriştii în formare, care tocmai aflau câte ceva despre coordonatele juridice ale identităţii persoanei (starea civilă, în limbaj juridic). El spunea că, atunci cînd doi oameni sunt în dialog, vorbesc cel puţin 6 persoane diferite în acelaşi timp, întrucît, în persoana unui om există cel puţin 3 identităţi : (i) aşa cum crede el că este; (ii) aşa cum crede pre-opinentul lui că este; (iii) aşa cum este el în realitate. Desigur că, în funcţie de numărul de persoane cu care intră în dialog, personajul nostru are atîtea identităţi, mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea, câţi pre-opinenţi are.

Există, desigur, persoane fără identitate, întrucît societatea, din varii motive, nu i-a recunoscut, nu le-a făcut acte, i-a considerat dispăruţi ori pentru că cineva le-a furat identitatea. Aceste persoane nu poartă măşti. Practic, sînt invizibile.

Poate că persoană este masca sau aparenţa pe care cineva o arată lumii pentru a-şi ascunde identitatea reală sau pentru a atrage atenţia asupra unor trăsături pe care le vrea accentuate, definitorii pentru identitatea să vizuală sau socială. Poate că toţi suntem personaje într-o piesă de teatru global în care de cele mai multe ori nu suntem conştienţi că jucăm şi nici că interpretăm un rol. Dar, fundamental suntem individualităţi irepetabile, subiecte de drepturi cetăţeneşti (vezi nota 6).

De aceea, ca şi mine, mulţi se pot întreba : Sunt eu cel ce sunt?

O încercare de răspuns, probabil sortită eşecului, este expusă în următoarele 4 secţiuni (1-4).