Vot sau boicot, la Monaco

Privesc şi mă crucesc, mai privesc o dată şi mă îngrozesc: o târlă de oi în curtea reginei Maria de la Balcic. Nu oricând, ci pe înserat. O mână descriptivă de elev, sărit de o anumită vârstă, astfel încât inocenţa şi naturaleţa să îi fie afectate de pretenţii de artist, a pus o scenă de teatru stupid în ceea ce ar trebui să fie Balcicul cu minaret al reginei Maria: o parcelă recent retrocedată împrejmuită cu gard, în faţa ei un ciobănaş ce se revendică de la observaţii grigoresciene, în spate ceva diform ce ar trebui să fie o căpiţă, un şopron cu moţ. Mai găsim în inventarul de-a valma doi copaci ce se vor şi ei picturali, şi printre ei un turnuleţ în genul de jos a ceea ce îşi închipuie profanii că ar fi minaretul "Cuibului liniştit" al reginei Maria, de la Balcic. Este drept că regina a alcătuit un univers eclectic pe domeniul ei de la malul mării, dar în halul pictat ca mai sus nu a arătat niciodată. Hai să o luăm istoric, acel loc nu a arătat niciodată aşa, regina a avut de toate în colţul ei minunat de lume, dar niciodată ciobănaşi cu oiţe. De altfel, animalele erau rare pe acolo, o scenă superbă povestită de regină aminteşte de o broască ce îi stricase somnul într-o noapte caldă dormită în aer liber, deşi, scrie regina, servitorii ei o mai aruncaseră o dată în mare. Marea era atunci foarte aproape de zidurile cetăţii şi de geamurile reginei, totuşi brotacii uriaşi care bântuie şi acum pe acolo şi strică filmările cu sunet original nu prea trăiesc în mare, şi deşi sensibila romantică o fi vrut să îi cruţe viaţa şi propria linişte, cu siguranţă nu aceeaşi broască, ci o cu totul alta revenise să îi strice odihna. La Balcic, regina importa de peste tot tone de flori şi plante, adusese cruci de piatră de răspântie din toată Româ-nia, chiar şi din Basarabia, crease o alee a secolelor, cu o piatră de moară pentru feicare sută de ani de la Hristos încoace, a adus şi pietrele din Stella Maris, dar niciodată turme de oi cu tot cu ciobanul aferent, îmbrăcat atât de gros că sigur s-ar fi aruncat în mare, să se răcorească şi el precum brotacul de mai sus, şi ca orice om normal când ajunge la malul mării. Lucrarea este semnată în dreapta jos în stilul semnăturii lui Dumitru Ghiaţă. Calitatea picturii, să nu vorbim de compoziţie, este mult sub cea a unui pictor profesionist şi cosmic sub cea a maestrului invocat ca la catalog, Ghiaţă D., şi care ar fi trebuit omagiat pe 3 iulie, exact ziua când zburau de pe scaune preşedinţii celor două camere ale Parlamentului României, dar şi avocatul poporului, tot cel român. Atunci s-au împlinit şi 40 de ani de la dispariţia, în 1972, a pictorului Dumitru Ghiaţă, născut în Colibaşi de Mehedinţi, în 1888. El avea un văr cu acelaşi nume şi aceaşi preocupare, serioasă, pentru pictură, cu studii la Chişinău şi Bucureşti, născut în 1900 tot în Colibaşiul pe care a trebuit să şi-l treacă la nume, ca "dezambiguizare", deşi Wikipedia nu îl pomeneşte cu detalii. Dar nu picta rău şi nu semna ca mai marele şi mai celebrul său văr omonim. Şi în nici un caz nu ar fi pus turma de oi acolo unde acest fenomen nu străbătuse niciodată. Pictura "Înserare la Balcic" s-a vândut cu 14,5 mii de euro. Cum zice un banc vechi: Bade, pot să îţi pictez oile? Noo, că îs frumoase şi aşa! Deşi să mergi, ca pictor, la Balcic, şi să pictezi oi, ar fi putut fi ceva! Chiar şi pentru marele Ghiaţă, care cu greu ar fi putut picta prin curtea reginei, că înainte de 1940 nu se prea putea, era domeniu privat chiar şi pentru păşunatul liber, iar perioada post-decembristă, când s-a dat liber la tot, nu a mai prins-o. Argumente avem şi în apariţiile Balcic semnate de Ghiaţă chiar de la Artmark, unde avem doar non-cas-tele, ba un cartier tătărăsc, ba nişte case normale. De alt-fel, nici "Înserare" nu ar fi trebuit să fie castel, dar nu s-a putut romanticul pictor să pună şi un minaret la stâna de oi. Ca să ne treacă gustul de copacii din pictura mai sus analizată, să privim cu atenţie şi plăcere copacii lui Ghiaţă din "Casă la Balcic", lucrare vândută cu 14,5 mii de euro la licitaţia 36 a Artmark, de impresionism şi post-impresionism, de anul trecut...

A fost cea mai stridentă apariţie, dar la şedinţa Mamaia - Monaco au defilat din plin deranjante neîn-demânări plastico-estetice, stângăcii greu de comis de artişti exersaţi cât de cât şi mai ales care caută exprimare liberă, nu imitarea, nici măcar copierea, unor alte tuşe de alţi mânuitori de penel. Este greu să accepţi că un mare desenator, profesor legendar, face nişte mânuţe de stilizare amatoricească sau un fulminant blocat în Bucureşti după care şi acum oftează Place Dauphine din buricul Parisului, îşi încarcă atât de inutil şi inabil propriul autoportret. Că pensulaţia este la fel, de ageamiu, în mai multe cadre, că desenul se chinuieşte, că multe cadre sunt amestecuri de amintiri sau observaţii, că nu este obligatoriu ca semnătura să fie făcută cu o pastă în care s-a lucrat, astfel că începi să crezi că asta este semn sigur de rea intenţie, că o analiză serioasă a acestor semnături ar crea surprize. O surpriză este totuşi franţuzirea generalizată pentru unii autori. Este de înţeles la Marcel Iancu şi Emilian Lăzărescu sau Scorţescu. Neavând, însă, o referire strictă la perioada franţuzită a vieţii şi creaţiei lor, sau o raportare clară la semnătura cu o în coadă, apare ca o preţiozitate să îi scriem astfel. Mai ales că, transformarea lui u în o îşi cam are sensul doar în cazul tradiţionalului final în escu, care ar fi fost cam jenant în pronunţia şi aserţiunea franceză. Iar când apar şi diacritice alături de franţuzeală, e moche de tot. Dacă ţinem cu tot dinadinsul la Dărăsco, de ce nu şi Andreesco, cum au fost unele etichete originale, sau Grigoresco, precum Ceauşesco şi UNESCO. Şi Basil Gregoire, sculptorul Jean Desolation sau celebrul Etinenne Louquian. Desigur, totul sub bagheta lui Micheline, nu Magdalena, Rădulesco.

De zile mari a fost re-opţiunea pentru cunoscuta prezentatoare de televiziune, spunem aşa că nu prea ştim ce meserie are, ce slujbă să îi alocăm sau în ce categorie generatoare de vedete să o plasăm. Cu ceva timp în urmă, invitată tot la un eveniment de promovare a artei, ne spunea uimită că lumea nu vine la vernisaje în România, în timp ce, "la noi, la Monte Carlo", da! Reapariţia alături de artă într-un moment în care mondenul şi juridicul sunt domenii mai de actualitate, ne-a produs greutăţi de concentrare. Cum să te laşi pătruns de geniul lui Pallady când îmi vin în urechi numai aprecierile fostului soţ, care, cu elan, o conecta pe prezentatoare direct la sursa sa de bani, cum să arunci cu bani într-o propunere Cheller, plecată cu 6 mii de euro, mult sub ce reuşea pe vremuri, când îmi vine să o întreb pe vedetă ce au întrebat-o procurorii când au chemat-o pe la ei, cum să îi apreciez jocul scenic când ştiu că ultima instituţie publică vizitată nu a fost vreun muzeu, ci una de anchetă judiciară, când îmi vine să citesc peste tot, prin metrou, pe unde văd numita reclamă, "obrazu' gros" în loc de "picioru' gras".

Nu este deloc rea ideea în sine a unui duplex între ce avem noi mai tare în materie estivală şi ce propune omenirea în domeniu, între litoralul Mării Negre şi Coasta de Azur, locul unde s-a născut fenomenul şi noţiunea de tourism. Nici maniera de mare eveniment monden nu dă rău, desigur, important este ca evenimentul să aibă rezonanţă şi pe acolo, să fie o bună propaganda pentru arta româ-nească, pentru piaţa românească de artă şi, desigur, deplin meritat, pentru organizator. Deşi puncta deja cu două licitaţii de orientalism, grevate de multă viziune românească, Artmark a reuşit să transpună în realitate şi acest proiect, această idee. Nu este, desigur, prima licitaţie de acest tip, nici pentru România, care a pus întâi Bucureştiul în legătură cu Parisul, şi nici măcar pentru Artmark, care cu ceva timp în urmă a derulat o astfel de vânzare ca un pod de flori, peste Prut, cu Chişinăul, ceea ce ar putea fi mai complicat decât să faci afaceri cu Monaco. Au dovedit asta mai mulţi oameni de afaceri dubioase care se retrag vara acolo, pentru a arăta că este posibil, ca nivel de fiţă maximă. Iar în acest weekend nu mă voi gândi decât dacă este urnă de vot la Monaco.