ZIUA UNIVERSALĂ A IEI O lume într-o cămaşă

Sărbătorind ia, ne sărbătorim pe noi şi tradiţiile noastre. Puţine sunt lucrurile care spun atât de coerent o poveste despre acest neam precum o face această cămaşă, care conţine alb, negru şi când e cazul şi alte culori. Modelul iei este precum cel al vieţii, cu linii drepte, dar şi cu multe curbe, care urcă sau coboară, fiecare fiind unic în felul său.

De Sânziene se deschid cerurile, susţine tradiţia populară, iar în faţa iei tradiţionale noi ne deschidem sufletele. Legătura cu rădăcinile nu poate fi negată şi tocmai de aceea cămaşa tradiţională autohtonă a revenit cu atât de mult succes în atenţia publicului. Dacă în 2013, când comunitatea online "La Blouse Roumaine", a propus ca data de 24 iunie (sărbătoarea de Sânziene) să devină o zi dedicată iei şi să fie numită "Ziua Universală a Iei", era ceva inedit să vezi pe cineva îmbrăcat cu portul tradiţional, astăzi acesta face parte din cotidian. Normalitatea a revenit acasă, iar tot mai mulţi oameni au îmbrăţişat-o, tineri sau bătrâni, orăşeni sau locuitori ai mediului rural.

Această zi este marcată acum în zeci de ţări, iar asta reprezintă un motiv de mândrie, pentru că în sfârşit, am găsit de cuviinţă să scoatem frumosul în faţă şi să-l arătăm lumii. Pentru că ar fi păcat să ne abatem de la tradiţii, redăm prezentarea făcută de Institutul Cultural Român piesei de rezistenţă a costumului popular tradiţiona: "Piesa principală a costumului popular românesc este cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc «stan», iar partea inferioară «poale». Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita «pavă», care oferea comoditate în timpul mişcării. Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de «vrăji şi pericole». Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau «ie cu stele». Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două - trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru". Potrivit specialiştilor, termenul "ie" este derivat din latinescul "tunicae lineae" - tunică subţire purtată pe piele, iar "certificatul de naştere" ar trebuie căutată undeva foarte departe în trecut în vremea civilizaţiei Cucuteni. La începuturi termenul de ie era folosit exclusiv pentru cămaşa feminină de sărbătoare. Fiecare explicaţie nu face decât să ne determine să apreciem şi mai mult această piesă de vestimentaţie.

Trebuie să recunoaştem că nu e puţin lucru ca o întreagă lume să se regăsească într-o cămaşă. Locuitorii acestor pământuri au reuşit să facă acest lucru.