PLASAMENTE ALTERNATIVE Despre Brâncuşi, ca o ţestoasă în zbor

Brâncuşi muri acum 60 de ani, la Paris. Era bătrân şi bolnav, bolnav de bătrâneţe şi tristeţe. La Paris ajunsese în 1904, atras de un destin ce părea clar şi puternic. Nu a intrat în nicio şcoală sau curent, el însuşi fiind un capitol aparte al avangardei artistice. Aduce cu el o uriaşă forţă de creaţie care i-a permis să uimească lumea cu cioplirea directă. Era o tehnică vulcanică, laborioasă şi spontană, care dispăruse în faţa turnării cu detalii fine, practicată în călduţa atmosferă pariziană a sfârşitului secolului al XIX-lea, care trena şi după ce începuse al XX-lea.

Brâncuşi nu a fost un retras şi un izolat. Dimpotrivă, s-a integrat repede în boema pariziană. Între 1908 şi 1910 frecventează salonul select al doamnei Leonie Ricou din Montaparnasse, pe bulevardul Raspail. Numai nume mari au trecut pe acolo. Există scrisori schimbate între sculp-tor şi elevata doamnă şi, spre disperarea celor ce contribuie la epopeea "Brâncuşi şi femeile", se pare că nu a existat nimic lubric în prietenia celor doi. Specialiştii vorbesc de o "prietenie cordială bazată pe admiraţia infinită pe care Ricou o purta omului şi operei sale".

Brâncuşi i-a făcut un portret din lemn, în manieră africanizantă, dar fără participarea modelului, plecat din Paris din motive de Primul Război Mondial. Piesa respectivă a ajuns în colecţia cuplului Yves Saint-Laurent-Pierre Berger şi s-a vândut cu aproape 30 de milioane de euro. Am verificat, cifra e corectă, mai exact este de 29.185.000. Lemnul este un material viu, care lucrează tot timpul, de aceea am văzut, la Centre Pompidou, o variantă de Coloană aşezată central şi cu mare respect, dar cu o mare crăpătură, apărută sub suprafaţa tăiată cu mult timp în urmă de Brâncuşi, aşezată spre perete. "Madame L.R." a fost vândută în 2009, la dispersarea colecţiei, după moartea celebrului creator de modă. Şi colecţia doamnei Ricou a fost vândută după moartea sa, survenită în 1928, dar acest portret nu figura printre piesele scoase la licitaţie. Deşi erau mai multe sculpturi şi desene de Brâncuşi. Madame Ricou nu i-a pozat pentru acest portret şi nici nu l-a posedat. A fost al lui Fernand Leger, pictorul, care l-a obţinut la un schimb de lucrări cu sculptorul pe care continuăm să îl considerăm zgârcit şi ciufut. Cu un an înainte, în plin război, Brâncuşi a încercat să vândă această sculptură în lemn lui John Quinn, generosul său colecţionar american, dar acesta voia numai piatră. Ulterior, s-a mai gândit şi a luat alte sculpturi în lemn şi chiar ceva mobilier tăiat de marele cioplitor.

Lemnul lui Brâncuşi s-a vândut greu şi târziu. În ultimii săi ani, James Johnson Sweeney, director al Muzeului Solomon R. Guggenheim din New York, admirator de cursă lungă al sculptorului, cumpără mai multe piese din lemn, din cele vechi şi foarte valoroase. Aşa se face că din cele opt piese din expunerea omagială deschisă la prestigiosul muzeu din New York la împlinirea a 60 de ani de la moartea sculptorului, cinci sunt din lemn. E vorba numai de piese excepţionale: "Adam şi Eva", El din castan şi Ea stejar, pe soclu de calcar, plină de sensuri, lucrare începută în 1916, "Regele regilor", din 1938, gândită pentru templele ce i-au stăpânit planurile în zilele din urmă, "Câinele de pază" a fost tăiat, în 1916, direct într-un trunchi vechi de stejar, "Vrăjitoarea", cu o uriaşă forţă de sugestie, şi un soclu de lemn de nuc, dar nu oricum, ci în volute care susţin sculptura care avea să vină. În expunerea care se deschide astăzi şi ţine până în ianuarie viitor mai sunt prezente trei piese de marmură: o "Muză" timpurie, din 1912, "Miracolul" sau "Foca", mai prozaic, şi "Ţestoasa în zbor", imposibilul zbor al senectuţii din 1945.

Muzeul Guggenheim, unchiul lui Peggy, veneţiana, a avut prima expoziţie Brâncuşi în octombrie 1955, când artistul trăia, şi, pe lângă cele 8 piese expuse în aceste zile, mai deţine o "Măiastră" şi o "Pasăre în zbor", piese de mare excepţie, un cap de copil dormind şi încă un lemn africanizant, "Tânăra franceză", din anii Primului Război Mondial, când lucra în acest material şi a făcut şi portretul pentru care nu i-a pozat doamna Ricou. Şi fotografii, dintre care unele apar şi în expunerea omagială ce se deschide astăzi, la New York.

Anii de acum un secol au fost de mare avânt pentru sculptor. Deşi era război şi la Paris se simţea serios trea-ba asta, Brâncuşi era în faza cea mai energică a creaţiei sale. În 1913, în mai puţin de un deceniu de când ajunsese la Paris, trece Atlanticul, reprezentând avangarda europeană la Armory Show. În 1914 are o primă personală, iar în 1927 începe celebrul proces cu statul american, din cauza unor funcţionari ce stăteau prost cu cultura şi imaginaţia. De fapt, acest proces a turnat apă vie pe imaginea lui Brâncuşi în America, fiind un proiect de mare eficienţă. Brâncuşi era şi este venerat de americani, iar el îi iubea pe americani. Şi pe unele americance.

În America se produc acum licitaţiile în care sculpturile lui Brâncuşi se vând cu milioane de dolari. O "Muză" precum cea de marmură de la Muzeul Solomon Guggenheim s-a dat la o vânzare Christie's din campania de toamnă din 2012 cu 12,5 milioane de dolari. În mai 2005, tot Christie's dăduse o "Pasăre în spaţiu" cu 27,5 milioane de dolari. Am putea spune că este o creaţie emblematică, iar piloţii americani sunt cei care ne-ar da imediat dreptate. Interesant este că acest "zbor", săgeată de marmură pe două socluri, ultimul fiind cubic, a aparţinut pentru prima dată lui Leonie Ricou, stimabila doamna de care vorbeam mai sus, pe la începuturile lui Brâncuşi la Paris. Cum am pomenit deja, la moartea Madamei colecţia, cu multe piese de Brâncuşi, a fost vândută, iar "Pasărea" din 2005 a ajuns, în 1937, într-o colecţie privată în al cărei pod a stat aproape şapte decenii. A fost însoţită de aprecieri uriaşe, dintre care faptul că este "o cheie de boltă a sculpturii secolului XX" este una dintre cele mai potolite.

Marele Brâncuşi a părăsit lumea ce-i devenise greu de înţeles acum 60 de ani. Era mulţumit de ansamblul de la Târgu Jiu, înălţat înainte de începerea războiului, apoi a plecat în India. Avea planuri uriaşe pentru Indore, oraşul indian de 2 milioane de locuitori din statul Madhya Pradesh, dar nimic nu a mers. S-a întors dezamăgit, prăbuşit. Cam acesta era finalul, viaţa i se derulase ca după un scenariu clar, hotărât. Acum nu mai înţelegea, războiul venea din nou şi îi invada universul profund al creaţiei cu cele mai neumane idei. Când a trecut războiul şi-a descoperit ţara ca pe o străină care îl urăşte. S-a întors în sine, în jurul său, îşi face ordine în birocraţia eternităţii sale, face acte soţilor Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrate, face acte şi statului francez a cărui cetăţenie pentru asta o acceptase, nu de mult.

Ultima lucrare de sculptură o făcuse în 1949 şi de atunci, spun martorii, îşi aranja lucrările în atelier, punându-le în dialog. Ultimii ani au fost ai "Ţestoasei în zbor", o fizică imposibilă care se detaşează de ideal, zborul a trecut total în spirit, iar imaginea este cea a neputinţei apăsătoare, ca o ţestoasă întoarsă pe spatele greu de semisferă terestră, privind aspiraţional, ca întotdeauna, spre înalturi.