A! Ce coruptă soţietate!

Pe principiul nu iese fum fără foc, sondajele de opinie la nivel european, numite eurobarometre, au pretenţia să pună diagnostice la nivel macrosocial. În cazul de faţă, pentru una dintre maladiile cele mai răspîndite şi reziliente ale post-modernităţii, corupţia. Pe principiul, dacă oamenii sunt întrebaţi şi zic că e corupţie, atunci, cel mai probabil, este! Cîtă? Cam cît procentul celor care zic că este!! Spre exemplu, în România, vreo 72%. Mamă, ce de mai corupţie! Nu este cazul să explic pe larg cît de precară este "logica" aceasta de diagnostic, dar ca să priceapă toată lumea şi oricine, ea echivalează cu a întreba nişte cetăţeni, mă rog, un eşantion reprezentativ, dacă beţia este răspîndită în ţara lor, iar 72 % ar zice că da, de unde am trage concluzia, fără nici un temei, că beţia face ravagii prin populaţia ţării respective, cam trei sferturi dintre locuitori fiind marcaţi de viciul sau maladia beţiei! Erorile grosiere ale acestei proceduri de diagnostic sunt uşor de identificat şi vin în primul rînd "din vorbe". "Beţia", ce este aceea beţie? O băută mai lungă şi mai lată la un chef de pomină, o dată sau de două ori în viaţă? O dată pe an? O dată pe lună? În fiecare zi? Păi, nu-i totuna, iar în lipsa unei precizări cu privire la frecvenţa consumului masiv de alcool, întrebarea are orice răspuns şi toate răspunsurile posibile. Adică nu are nici unul pe care să putem măsura ceva! Nici măcar "opinie". Pe urmă, ce înseamnă, la ce se referă "răspîndită". Teritorial, relativ la teritoriul ţării? Temporal, relativ la care unitate de timp: zi, săptămînă, an, secol? Dacă ceea ce ne interesează este beţia ca problemă socială, atunci putem lăsa de o parte opiniile. De cercetat trebuie să cercetăm ceea ce este măsurabil şi înregistrat social: nr./proporţie de bolnavi cronici, ca urmare a consumului excesiv de alcool raportat la totalul populaţiei sau la totalul bolnavilor cronici, mortalitatea în rîndul alcoolicilor, nr./proporţia cazurilor de violenţă domestică însoţită de consumul excesiv de alcool, nr./proporţia accidentelor de muncă şi de circulaţie asociate cu consumul excesiv de alcool şi aşa mai departe. Înlocuiţi "beţia" cu corupţia şi aveţi acelaşi tablou. Deosebirea constă în aceea că, pentru consumul excesiv de alcool, avem totuşi nişte criterii biologice şi chiar legale. Pentru corupţie, nici măcar atît! Foarte bine, 72% dintre cei intervievaţi au declarat că, după părerea lor, corupţia este foarte răspîndită în România! Cum adică răspîndită? Teritorial, temporal? Şi, dacă este răspîndită, ce înseamnă asta? Înseamnă că reprezintă o problemă socială majoră, ori măcar demnă de luat în considerare? Nicidecum!!! Singura soluţie de diagnostic ar fi să măsurăm efectele corupţiei şi costurile actelor de corupţie pentru societate în ansamblu. E o problemă dacă ne costă de ne usucă, pe toţi! E o problemă dacă funcţionează ca un mecanism stabil şi permanent de redistribuire ilegală şi accentuat asimetrică a diferitelor tipuri de venituri şi oportunităţi sociale. E o problemă dacă distorsionează masiv şi continuu importante tipuri de relaţii sociale, cum sunt cele din sfera economică, a asistenţei sociale, a îngrijirii medicale, a serviciilor administrative, educaţionale etc.

Să fim serioşi şi să lăsăm eurobarometrele în durerea şi jalnica lor precaritate. Problema este: avem sau nu cercetări sociale multidisciplinare cu privire la "corupţie" în cazul României? Avem definiţii operaţionale, tipologice care să acopere măcar principalele interacţiuni sociale care pot fi marcate drept "acte de corupţie"? Avem vreo măsură, fie ea şi aproximativă, dar bazată pe criterii şi proceduri de măsurare standardizate, cu privire la diferitele tipuri de consecinţe sociale ale corupţiei? Există undeva, pe bază de cercetare sistematică, vreo înregistrare a costurilor sociale rezultate din actele de corupţie? În toate aceste cazuri, răspunsul este acelaşi: NU!! Fiecare dintre noi are o istorie proprie în materie de interacţiuni sociale care pot fi catalogate drept acte de corupţie, desigur. Pe această bază personală, plus gura tîrgului, fiecare a făcut sau face generalizări şi caracterizări mai mult sau mai puţin adecvate despre tipologia actelor de corupţie, gravitatea consecinţelor şi costurile ei sociale. Cam asta-i tot. Din păcate, chiar dacă înregistrează problema şi o evocă atunci cînd sunt stîrniţi de întrebările altora, cetăţenii României nu dau semne că sunt preocupaţi de consecinţele care decurg din gravitatea problemei. De ce, oare? Majoritatea, pentru că nu au nici un instrument de evaluare a masivelor şi ruinătoarelor consecinţe care decurg din funcţionarea "liberă" a corupţiei instituţionale în România. Fiecare se uită la cîţi bani trebuie să bage în plicul pentru... Nu insist, ştiţi dumneavoastră la fel de bine ca mine: doctor, asistent, poliţist, funcţionar la primărie, ori la ANAF, ori la fisc, la şcoală, la tîrg, la angajare, la transfer, la unde mai vreţi dumneavoastră! Atît! Cînd mai citeşte în ziar sau aude la televizor că a pus unul mîna pe cîteva milioane sau chiar zeci de milioane dintr-o singură mişcare iscusită "de corupţie", îi trage o înjurătură şi adaugă ... aha bine că-i mai prinde şi pe ăştia mari, măcar pe unii... se răcoreşte şi merge mai departe. Corupţia sistemică şi sistematică, cea care sapă la temelia casei lui, la temelia şanselor sociale ale copiilor săi, la temelia dezvoltării profesionale, proprie sau a celor din familia, satul, oraşul, ţara lui, la temelia sănătăţii sale şi aşa mai departe, toate acestea nu le înregistrează nicăieri şi nicicum, pentru banalul motiv că nu are instrumente de măsură şi înregistrare! Iar blîndul cetăţean nu poate fi învinuit pentru asta. Nu el trebuie să facă cercetările sistematice, să măsoare şi să înregistreze, să facă rapoarte către instituţii şi opinia publică. Cercetarea corupţiei ca problemă socială nu este o simplă culegere de idei şi opinii, o banală consemnare, undeva pe o filă a memoriei a unui fapt sau altul de corupţie, ci o întreprindere profesională de anvergură. Nu cetăţeanul de rînd are de rezolvat problema corupţiei sistematice, ci instituţiile care ar trebui să îl pună la adăpost de consecinţele ei, în timp ce ea cutreieră nestingherită cotloanele administraţiilor publice, de la nivel local, pînă la vîrful piramidei, aleargă vioaie pe holurile şi prin subsolurile unor instituţii care în ciuda vocaţiei lor legale şi constituţionale s-au ocupat mai degrabă de crearea "statului paralel" decît de ocrotirea cetăţeanului şi a instituţiilor publice de veninul corupţiei la nivel înalt. De ce nu este eliminată corupţia din aceste puncte critice ale sistemului social şi de guvernare? Simplu, pentru că este mecanismul universal cel mai simplu, primitiv chiar, prin care interese locale, de grup, de gaşcă şi de partid pot fi realizate repede şi fără costuri importante, asigurînd în schimb avantaje şi privilegii economice, de putere şi de statut sociale altfel de neatins. De unde şi concluzia lui Trahanache, purtătorul de cuvînt al marelui sociolog Caragiale, cel care a înţeles mult înaintea noastră că problema corupţiei nu poate fi tratată ca o "boală" a individului, ci doar ca problemă socială: "Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică, că nu le are!! Universalizarea mecanismelor corupţiei instituţionale şi globalizarea reţelelor sale de penetrare, cucerire teritorială şi exploatare sistematică a resurselor locale este o trăsătură definitorie a post-modernităţii dominată, dacă nu chiar definită, de strategiile predatorii ale marilor grupuri de putere, promovate de politică şi instrumentele ei statale. Departe de a fi vreo excepţie, societatea României este doar un pixel pe display-ul unde se reprezintă decăderea marilor societăţi post-moderne şi a periferiei lor satelitare, măcinate din interior, între altele, de neiertătorul parazit al corupţiei.