A semănat vânt, acum provoacă furtuna

Boris Johnson a semnat vânt şi a cules furtună. Dar, în urma acestei aventuri politice, Regatul Unit însuşi a fost dus într-o fundătură din care nu v-a ieşi uşor. După ce a înlăturat-o de la conducerea partidului conservator şi din funcţia de prim-ministru pe Theresa May în urma unui lovituri de partid organizată minuţios încă din vara anului 2018, când a demisionat din funcţia de ministru de externe (Foreign Secretary) pentru ca apoi, în vara anului 2019, să manevreze astfel încât să provoace demisa şefei guvernului, Boris Johnson a încercat să pună în aplicare în Marea Britanie un program trumpist care însă nu a fost însă niciodată acceptat de partidul conservator.

Produs al aceleiaşi ingerinţe ruseşti în viaţa politică a principalelor state pivot ale NATO - SUA şi Regatul Unit - ca şi Donald Trump, Boris Johnson - până la Brexit mai degrabă un personaj politic excentric - a devenit principalul beneficiar politic al referendumului din iunie 2016. Şi, precum modelul său american, nu a fost doar un simplu beneficiar întâmplător al acestei ingerinţe. Căci, ultima acuză care a grăbit căderea sa a fost dezvăluirea întâlnirii private cu un fost agent KGB, Alexander Lebedev, în aprilie 2018, când era ministru de externe, în Italia. Întrebat miercuri, 6 iulie, într-o audiere în comisa de afaceri externe a Camerei Comunelor dacă a avut loc această întâlnire şi dacă a fost una la care nu au participat oficiali ai ministerului, Johnson a spus, conform BBC: "Cu siguranţă l-am întâlnit fără oficiali", recunoscând că l-a mai întâlnit deja de câteva ori pe oligarhul rus, fost proprietar al ziarului Evening Standard şi tată al lui Evgheni Lebedev, actual proprietar al ziarului şi un cunoscut de lungă dată al prim-ministrului englez, care a primit de la Johnson în 2020 titlul viager de lord şi a devenit astfel membru al Camerei Lorzilor.

Strategia trumpiană de preluare ostilă a Partidului Conservator s-a lovit însă de rezilienţa acestei organizaţii care, spre deosebire de Partidul Republican American, nu este încă dominată de grupuri religioase radicale. Deşi ar fi putut prelua conducerea partidului încă din 2016, a preferat să rămână în expectaţie şi să aştepte compromiterea aripii moderate din partid, contribuind la fragilizarea poziţiei Theresei May şi jucând un rol activ în mişcările interne care au provocat demisa acesteia din mai 2019, pentru a deveni preşedinte al partidului pe 23 iulie 2019 şi automat numit prim-ministru a doua zi. Provocând alegerile anticipate din decembrie 2019 cu sloganul "Get Brexit done" (Să încheiem Brexitul), folosindu-se de fricile englezilor, a obţinut cea mai mare majoritate de după 1987, dar în doi ani şi jumătate a spulberat tot sprijinul de care beneficia, obligând Partidul Conservator să se debaraseze de un lider care ducea partidul spre pierderea alegerilor.

Deşi a încercat să instrumentalizeze războiul din Ucraina pentru a putea rămâne la putere, Boris Johnson a fost obligat joi, 7 iulie, să-şi anunţe demisa de la conducerea partidului după ce 50 din membrii guvernului, printre care câţiva miniştrii premeniţi, şi-au dat demisa pentru a-l obliga să-şi asume responsabilităţile. La acest deznodământ au contribuit o serie de scandaluri şi de crize, în afara celei expuse mai sus - şi care punea o serioasă problemă de securitate naţională provocată de dezvăluirea întâlnirii cu Alexander Lebedev - au mai fost scandalul Chris Pincher, deputat conservator susţinut de Johnson pentru funcţia de adjunct al liderului grupului conservator în Camera Comunelor, deşi ştia - chiar dacă pe 4 iulie a negat acest lucru - că acesta avea un comportament sexual inadecvat, apoi celebra Partygate - seria de petreceri care s-au desfăşurat la Downing Street 10 în 2020 în vreme ce restul englezilor erau obligaţi să respecte restricţiile legate de pandemia de Covid 19 şi nu în ultimul rând criza costului vieţii şi creşterea impozitelor.

Dar chiar şi aşa, Boris Johnson rămâne prim ministru până pe 5 septembrie anul acesta, dată la care se vor încheia alegerile din Partidul Conservator în urma căror va fi ales succesorul său. Între candidaţii cu şanse se află fostul ministru de finanţe Rishi Sunak, a cărui demisie de marţi, 5 iulie, a declanşat alte zeci de plecări de la guvern care au dus la demisa lui Johnson; succesorul acestuia Nadhim Zahawi, ministrul de externe, Liz Truss, Sajid Javid, fost ministru al sănătăţii, ministrul transporturilor, Grant Shapps, ca să nu vorbim şi de fostul contracandidat din 2019 a lui Boris Johnson la şefia partidului, fostul ministru al sănătăţii în guvernul May, Jeremy Hunt. Numărul candidaţilor creşte, dar pentru moment Sunak este văzut drept favorit, chiar dacă Boris Johnson şi partizanii săi fac toate eforturile să-l împiedice să devină preşedinte al partidului.

Moştenirea lui Boris Johnson este dezastroasă: în doar trei ani de guvernare a reuşit să ducă Marea Britanie într-o situaţie limită. Cu o relaţie tensionată cu UE, cu un parteneriat formal cu SUA, dar mai ales cu un risc de implozie a Regatului Unit din cauza crizei nord irlandeze şi a riscului de secesiune al Scoţiei, Marea Britanie pare pe marginea prăpastiei. Pentru viitorul prim-ministru totul este de reconstruit, iar condiţiile nu sunt deloc propice.