Abordarea operaţiunilor transfrontaliere de tip fuziuni şi achiziţii din perspectiva regulilor de concurenţă privind notificarea concentrărilor economice

În actualul context economic european, marcat de multiple transformări menite să asigure competitivitatea pieţei comune în raport cu principalii competitori globali, activitatea de fuziuni şi achiziţii care implică jucători din mai multe jurisdicţii este tot mai intensă, iar complexitatea tranzacţiilor, în creştere. Din aceste considerente, companiile implicate în astfel de operaţiuni trebuie să analizeze cu atenţie toate aspectele juridice, valabile la nivelul Uniunii Europene, dar şi în statele în care tranzacţiile vor genera efecte din punct de vedere concurenţial. Printre cele mai importante aspecte de luat în calcul se numără obligaţiile de notificare a tranzacţiilor către autorităţile de concurenţă.

Cerinţele referitoare la notificarea tranzacţiilor diferă de la ţară la ţară, termenele impuse sunt scurte sau neclare în anumite cazuri, iar sancţiunile, semnificative, motiv pentru care companiile implicate trebuie să analizeze regulile existente încă din primele faze ale tranzacţiei, astfel încât să identifice din timp care sunt situaţiile în care notificarea este obligatorie, care sunt procedurile aferente, excepţiile de la regulă etc., pentru a-şi putea planifica etapele tranzacţiei cât mai exact.

Dintr-o analiză a reglementărilor cu privire la notificarea tranzacţiilor, valabile la nivelul UE şi în 13 jurisdicţii din Europa Centrală şi de Sud-Est, inclusiv România, reiese că legislaţiile naţionale prevăd unul sau mai multe praguri de la care notificarea tranzacţiei în faţa autorităţilor naţionale de concurenţă devine obligatorie. În unele ţări, acest prag este legat de cifra de afaceri globală sau naţională a întreprinderilor implicate (sau chiar de ambele), iar în altele, de cota de piaţă la care ajunge entitatea rezultată în urma tranzacţiei.

În plus, există şi alţi factori în funcţie de care se stabileşte necesitatea notificării, dar şi excepţii. De exemplu, în ţări precum Croaţia, se consideră că o tranzacţie depăşeşte pragurile de notificare numai dacă cel puţin una dintre întreprinderile implicate are sediul social sau o sucursală stabilită în ţară. În schimb, în Lituania, normele de autorizare a concentrărilor economice între întreprinderi străine se aplică entităţilor înregistrate în afara ţării dacă activitatea lor restrânge sau are un impact asupra concurenţei pe piaţa internă lituaniană sau dacă acestea au filiale în Lituania.

Notificarea voluntară

Pe lângă situaţiile în care notificarea este obligatorie, unele jurisdicţii prevăd şi o procedură de notificare voluntară. De exemplu, în Ungaria, în cazul tranzacţiilor pentru care pragul cifrei de afaceri nu este atins, dar care au potenţialul de a reduce semnificativ concurenţa, întreprinderile pot notifica autoritatea de concurenţă în mod voluntar. O astfel de abordare este recomandată, dat fiind că autoritatea de concurenţă poate decide să iniţieze o investigaţie, în termen de şase luni după încheierea tranzacţiei, pentru a evalua impactul acesteia asupra concurenţei pe piaţa internă. Dacă investigaţia relevă un grad ridicat de concentrare rezultat din tranzacţie, pot fi impuse măsuri prin care să se restabilească situaţia anterioară acesteia. Astfel de investigaţii (ex-post) pot fi derulate şi în alte state, precum Albania sau Lituania, atunci când fuziunea este susceptibilă să creeze sau să consolideze o poziţie dominantă sau să restrângă în mod semnificativ concurenţa pe o piaţă relevantă.

Şi în România este disponibilă notificarea voluntară, care poate oferi părţilor implicate certitudinea conformării în cazurile în care elementele specifice operaţiunilor de concentrare economică nu indică suficient de clar dacă există obligaţia de notificare.

Care este termenul de notificare a unei tranzacţii?

Reglementările din majoritatea ţărilor analizate nu prevăd un termen de notificare, dar menţionează faptul că, în situaţia în care notificarea este obligatorie, tranzacţia nu poate fi încheiată fără aprobarea autorităţii de concurenţă. Sunt însă şi ţări în care notificarea trebuie depusă într-o perioadă stabilită după parcurgerea uneia dintre etapele aferente tranzacţiei - semnarea unui acord de vânzare-cumpărare, publicarea unei oferte publice, depunerea unei oferte, încheierea unei licitaţii publice sau dobândirea efectivă a controlului (de exemplu, 30 de zile în Albania, Ucraina şi Slovenia, 15 zile în Serbia).

Depunerea cu întârziere sau lipsa notificării se sancţionează cu amenzi care variază de la ţară la ţară. Însă, în general, amenda poate urca la 10% din cifra de afaceri netă a companiei în cauză (chiar 13% în Ungaria). Tot în Ungaria se aplică o amendă pentru fiecare zi de întârziere a notificării, în timp ce Polonia poate impune amenzi succesive, până la momentul notificării.

Mai mult, sunt jurisdicţii, precum Kosovo şi Polonia, în care nu doar persoanele juridice sunt pasibile de sancţiuni, ci şi persoanele fizice responsabile din cadrul întreprinderii care nu îşi îndeplineşte obligaţia de notificare. Acestea riscă sancţiuni pecuniare cuprinse între 1.000 de euro şi 4.000 de euro (în Kosovo), respectiv de 50 de ori salariul mediu lunar în sectorul întreprinderilor din care face parte societatea ce ar fi trebuit să notifice (în Polonia).

Excepţii de la obligaţia de notificare

Conform analizei, există şi situaţii în care tranzacţia nu trebuie notificată, chiar dacă pragurile aferente sunt teoretic îndeplinite. De exemplu, în cele mai multe jurisdicţii nu se consideră concentrare cazul în care o instituţie financiară dobândeşte sau deţine temporar valori mobiliare în vederea revânzării acestora, sau în situaţia în care controlul unei întreprinderi este preluat de un administrator judiciar.

În plus, sunt state care acordă derogare de la obligaţia de notificare. De exemplu, în Albania, unele fuziuni sunt scutite de notificare dacă există premisa că tranzacţia va duce la îmbunătăţiri în fabricarea sau distribuţia produselor sau va favoriza progresul tehnologic sau economic, cu condiţia ca aceste beneficii să fie transmise, în mare măsură, clienţilor şi consumatorilor. Tot în Albania se aplică exceptări cu caracter general pentru concentrări verticale pe pieţele de asigurări, transferuri generale de tehnologie, vehicule motorizate şi comerţ maritim.

În Polonia sunt în vigoare mai multe derogări de la obligaţia de notificare, sub forma unor praguri speciale ale cifrei de afaceri aplicabile în domenii favorizate, iar în Ungaria există o derogare pentru tranzacţiile pe care guvernul le consideră "de importanţă strategică la nivel naţional". Aceste scutiri sunt acordate prin decret guvernamental şi sunt menite să protejeze locurile de muncă şi aprovizionarea cu resurse.

În privinţa procedurilor de notificare, aceasta pot fi standard, simplificate - pentru tranzacţii de mici dimensiuni sau cu efecte neglijabile asupra concurenţei (acestea au şi cele mai scurte termene) - sau proceduri aprofundate - în cazul în care operaţiunea ar putea avea efecte negative grave asupra concurenţei.

Pe de altă parte, în multe ţări (cum ar fi Cehia, România, Ungaria sau Slovacia) autorităţile de concurenţă sunt deschise la discuţii informale, înainte de notificare, cu companiile interesate, pentru a clarifica toate aspectele necesare pentru conformarea la legislaţia în vigoare într-un timp cât mai scurt.

În concluzie, conformarea la regulile de concurenţă în cazul tranzacţiilor de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere reprezintă un proces complex, ce variază de la o ţară la alta, iar nerespectarea acestora poate avea consecinţe semnificative, inclusiv dizolvarea entităţii rezultate din concentrare. Aşadar, întreprinderile implicate in operaţiuni de acest tip trebuie să ţină cont, încă din faza de evaluare a oportunităţii de a tranzacţiona, de eventualele obligaţii de notificare, precum şi de potenţialele efecte ale tranzacţiilor avute în vedere.