Adecvat şi legitim

Sunt cuvintele cheie cu care Vitali Ciurkin, ambasadorul Rusiei la Naţiunile Unite, a caracterizat, în şedinţa Consiliului de Securitate dedicată crizei din Crimeea, măsura creşterii masive a prezenţei militare ruseşti pe teritoriul Ucrainei. Nu încape nicio îndoială, nu a fost o decizie improvizată şi nici luată sub imperiul vreunei reacţii necontrolate. Din perspectiva liderilor de la Moscova, era răspunsul necesar la evenimentele de la Kiev, care au dus la prăbuşirea guvernării Ianukovici. Un regim care a pus Ucraina în postură de vasalitate faţă de Moscova şi, pe cale de consecinţă, a refuzat integrarea europeană. Un regim care şi-a epuizat credibilitatea şi legitimitatea, în doar cîteva săptămîni. Un Preşedinte care s-a pus în afara mandatului primit de la propriul electorat, cînd a ordonat represiunea militară a manifestanţilor ce-l contestau în stradă. Un preşedinte care şi-a semnat public demisia în momentul în care, confruntat cu consecinţele propriilor decizii şi acţiuni în exerciţiul puterii, a ales să-şi păzească pielea, fugind în grabă şi pe ascuns de pe teritoriul propriei ţări, pentru a se refugia în Rusia. Să luăm deci acest etalon, propus chiar de Moscova, şi să analizăm situaţia!

Cînd reprezentantul oficial al Rusiei la ONU a folosit termenul "adecvat", pentru a caracteriza decizia ţării sale de a-şi spori masiv prezenţa militară în Crimeea, a prezentat ca referinţă scrisoarea lui Ianukovici către autorităţile de la Kremlin, prin care el însuşi solicita aceste măsuri extreme, în consecinţa ameninţărilor create de situaţia "haotică şi necontrolabilă" creată în ţară. Mai direct spus: dacă Ianukovici nu mai este atotputernic la Kiev, nu mai are cine să garanteze securitatea forţelor militare ale Rusiei, aflate în Crimeea, pe baza acordurilor dintre cele două ţări. Este vorba despre aşa numitul Acord de Partiţie, semnat de Ucraina şi Rusia în 1997, care prevedea împărţirea flotei sovietice a Mării Negre între cele două ţări şi condiţiile folosirii de către Rusia a bazelor militare din Crimeea, respectiv de Acordul de la Kharkiv (Harkov), din 2010, care a reactualizat înţelegerile cu privire la utilizarea de către Rusia a bazelor din Crimeea, pînă în 2047. Faptul că Ianukovici se mai afla în exercitarea legitimă a mandatului său de Preşedinte al Ucrainei, cînd a scris şi a trimis scrisoarea cu pricina la Moscova, este cel puţin îndoielnic. Cel mai probabil, era deja în capitala Rusiei cînd cineva i-a pus-o sub nas, să o semneze! Dacă schimbarea regimului de la Kiev ar fi avut sau nu consecinţe asupra înţelegerilor dintre Moscova şi Kiev, cu privire la bazele din Crimeea, rămîne o chestiune deschisă. Cert este că, la data deciziei ruseşti de a "bloca militar" regiunea, pe teren, nu se întîmplase nimic care să justifice măsura respectivă. În mod clar, ea a fost una anticipativă, care viza o posibilă şi nedorită situaţie care s-ar putea precipita. Haosul, care l-a speriat atît de tare pe Ianukovici la Kiev, nu era deloc prezent la Simferopol, iar datele de la faţa locului nu lăsau nici cea mai mică îndoială asupra faptului că un efect de "contaminare" în Crimeea nu era posibil.

Cît de legitimă a fost măsura, este încă şi mai clar. Dacă legitimitatea izvorăşte din scrisoarea lui Ianukovici, prin care solicita sporirea prezenţei militare în Crimeea, atunci Rusia a ales o apărare foarte slabă, foarte probabil pentru că nu avea alta! Cealaltă sursă a legitimităţii, la care ambasadorul Rusiei la ONU s-a referit, este protecţia cetăţenilor şi conaţionalilor ruşi din Crimeea. Aici, lucrurile sunt, aparent, ceva mai complicate. Este un stat legitimat în dreptul internaţional să folosească forţele sale armate pe teritoriul altui stat, pentru a-şi apăra cetăţenii şi conaţionalii de eventuale măsuri represive, ori mai rău, de rele tratamente şi restricţii masive ale drepturilor lor fundamentale? Răspunsul este DA! Cu o condiţie, însă: să existe o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU care să ateste situaţia şi să autorizeze, în mod explicit, folosirea forţei!!!! În cazul Crimeei, nici unul dintre aspectele definitorii ale acestei condiţii imperative nu a fost îndeplinit. Cu alte cuvinte, Rusia şi-a luat cu de la sine putere autoritatea să constate că cetăţenii şi conaţionalii săi din Crimeea s-ar afla sub ameninţare şi tot cu de la sine putere a hotărît că poate utiliza forţa militară pentru a face faţă situaţiei! În mod evident, Rusia s-a pus, astfel, în afara Cartei ONU şi a dreptului internaţional. Pe scurt, intervenţia militară din Crimeea nu este nici adecvată, nici legitimă, din perspectiva dreptului internaţional.

Ea este, în schimb, perfect adecvată şi legitimă din perspectiva geo-politică care inspiră şi susţine deciziile politicienilor generaţiei Putin! Unanimitatea cu care Parlamentul Rusiei a votat mandatul trimiterii trupelor în Crimeea, cerut de Putin, spune într-o singură fotogramă întreaga poveste despre o ideologie care a îmbrăţişat fără rezerve perspectiva ciocnirii inevitabile şi violente a "civilizaţiilor". În cazul de faţă, dintre civilizaţia "rusă" şi cea "occidentală". Nu este vorba doar de o competiţie, ci de un război total, în care Rusia este "victima care se apără", în faţa "neobositei şi perfidei ofensive" a Occidentului. Din această perspectivă, Occidentul este cel care a vrut să "înghită" Ucraina şi o dată cu ea, părţi istorice ale Rusiei; ca răspuns, Rusia şi-a impus vasalul, pe Ianukovici, la Kiev; Occidentul a tot ademenit Ucraina cu integrarea în UE şi NATO - dar Kievul a rezistat şi Ianukovici a refuzat să semneze acordurile de asociere! Atunci, Occidentul a recurs, cu perfidie, la susţinerea mişcărilor anarhice care au subminat şi în cele din urmă au înlăturat, prin forţa străzii, un preşedinte legitim ales! Ca răspuns, Rusia s-a asigurat, militar, de stabilitatea Crimeei! Dacă Occidentul va persista în politica sa de agresiune asupra intereselor sale, Rusia nu are altă opţiune, decît împărţirea de facto şi ulterior şi de jure a Ucrainei, pe care de altfel a propus-o aproape oficial! Nici vorbăria diplomatică, nici sancţiunile economice (dacă ar fi impuse), nu pot face mare lucru pentru a influenţa acest curs al evenimentelor. Iar, dincolo de asemenea măsuri, Occidentul nu are nici interes, nici nu vrea şi nici nu poate să meargă! Cu oricine aţi discuta la Moscova, zilele acestea, pe marginea crizei din Crimeea, vă va spune aproape cu aceleaşi cuvinte, această poveste! Cît a contribuit politica Occidentului prin ambiguităţile şi erorile sale, prin dubla măsură, ipocrizie şi laşitate la credibilizarea acestui tip de Weltanschauung care domină Rusia, de la opincă la vlădică, este o întrebare la care puţini oameni politici ai Occidentului sunt dispuşi măcar să se gîndească, necum să răspundă! E mai uşor şi mai convenabil să-l declari pe Putin rupt de realitate!

Ceea ce este adecvat şi legitim poate fi uşor decelat în termenii dreptului internaţional. În schimb, rămîne de-a pururi ambiguu în domeniul real al politicii de putere şi de forţă! Ca, de cînd e lumea!