Adevăruri otrăvite

Miloşevici continuă să facă politică şi după ce a plecat dintre cei vii, să stîrnească controverse, să ascundă umbrele carierei sale politice, datele care ne-ar permite să stablilim o dată pentru totdeauna preţul pe care alţii l-au plătit pentru erorile, duplicitatea şi setea lui de putere; preţul pe care el l-a plătit pentru erorile, duplicitatea şi setea de putere a altora. Coincidenţele şi neglijenţele sînt greu de acceptat, ca explicaţii finale, cînd este vorba despre viaţa şi moartea actorilor importanţi ai perioadei de tranziţie de la "mega" Războiul Rece, la "deci" războaiele calde.

Predarea lui Miloşevici către Tribunalul Internaţional de la Haga a fost taxată în Serbia drept trădare, chiar dacă puţini au avut curajul să o spună public şi mulţi au răsuflat uşuraţi cînd fostul lider era definitiv scos de pe scena politică. Premierul Zoran Djindjic a dorit să-şi salveze neamul şi ceea ce mai rămăsese din ţara în care se născuse, să oprească destinul Serbiei din cădere liberă. La 12 martie 2003, glonţul pecetluia împlinirea legii Talionului. Trei ani mai tîrziu, fix, sosea ziua ultimei scadenţe şi pentru Miloşevici. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, moarte pentru moarte! Ca să nu existe nici un dubiu că moartea lui Miloşevici nu a fost rodul întîmplării, informaţiile despre substanţa care a ţinut loc de glonţ au apărut simultan cu anunţarea rezultatelor oficiale ale autopsiei. Practic, autorităţile medicale ale Tribunalului de la Haga au fost obligate să facă analiza toxicologică şi să infirme teza "morţii naturale". A fost o moarte natural-provocată. Ideea că Miloşevici şi-ar fi administrat cu bună ştiinţă substanţa fatală, ca să anihileze efectele medicamentelor care-l ţineau în viaţă, este ridicolă. Dacă voia să se sinucidă, era mai simplu să refuze medicaţia de întreţinere. Aşa cum arată cele şapte cazuri petrecute pînă acum în penitenciarul de la Scheveningen, sinuciderea nu e greu de realizat, indiferent de metodă. La fel de ridicolă este şi ipoteza că ar fi făcut gestul pentru a forţa mîna Tribunalului şi a obţine permisiunea deplasării la Moscova, în scopuri medicale. Nimeni nu ştia mai bine decît Miloşevici că, pentru el, nu mai există decît un singur drum: din boxa inculpaţilor, în celula condamnaţilor. Scenariul lui era să folosească această din urmă ocazie pentru a-şi pune pe cap cununa de spini a martirilor şi să oblige istoria să-l imortalizaze în această ipostază. Ca să-i reuşească scena, condamnarea Tribunalului era absolut necesară, iar sinuciderea o aberaţie, pe care a respins-o hotărît. Ultima lui scrisoare arată clar că era mai preocupat să nu-l împiedice cineva să-şi pună în aplicare planul martirizării, decît de viaţa lui.

Exact ca şi sfîrşitul, începutul destinului politic a lui Miloşevici stă sub semnul otrăvurilor dozate cu ştiinţă şi artă pentru a ucide adevărurile. "Miloşevici este responsabil pentru destrămarea Iugoslaviei, pentru războaiele care au urmat, pentru dezlănţuirea valului de naţionalism din spaţiul iugoslav", sînt doar cîteva din locurile comune scrise sau spuse zilele acestea. Nu încape nici o îndoială, acest tragic capitol din istoria Europei nu va putea fi niciodată scris ignorînd sau minimalizînd rolul nefast al unora dintre deciziile şi soluţiile impuse de Miloşevici. Pe de altă parte, încă nu a trecut suficient de mult timp ca să fi uitat că destrămarea Iugoslaviei începuse mult înainte de a fi fost tras primul foc de armă. Încercarea de a plasa cauzele fenomenului disolutiv doar în interiorul fostei federaţii a slavilor de sud, pe seama moştenirii lui Tito, a factorului economic, cultural, etnico-religios sau politic, este o manevră care-i poate păcăli doar pe naivi. Iugoslavia a fost constituită ca un compromis istoric, în zona de intersecţie a sferelor de interese ale Rusiei şi, respectiv, ale Marilor puteri europene. Un compromis menţinut şi după încheierea celui de-al doilea război mondial, asumat de ambele părţi ale "cortinei de fier". Ca orice război, şi cel numit impropriu "rece" s-a terminat cu învingători şi învinşi. Iar regulile au rămas aceleaşi, de cînd lumea: capitularea trebuie să fie totală şi necondiţionată. Supravieţuirea unui regim socialist mercantil, lax şi versatil ideologic în Iugoslavia, după destrămarea Uniunii Sovietice, era de neacceptat. În spaţiul statelor naţionale constituite după primul război mondial, naţionalismul a fost forma ideologică pseudo-identitară cea mai larg răspîndită, cultivată peste tot de politică şi elitele culturale. Ideologia comunistă, mai tîrziu, a modelat, dar nu a înlocuit acest substrat. Doar cei care nu au călcat niciodată în spaţiul iugoslav şi nici nu au habar de istoria şi sociologia locului pot spune că Miloşevici a "inventat" sau "reinventat" naţionalismul sîrb sau croat. Miloşevici s-a folosit de el, atunci cînd "internaţionalismul" lozincii moştenite de la Tito, "Frăţie şi justiţie", nu mai era de niciun folos, nu mai avea nicio bază de sprijin în realitate, nu mai avea cum să soluţioneze criza din Kosovo, Bosnia-Herţegovina sau "eterna" competiţie dintre sîrbi şi croaţi. Naţionalismul i-a oferit lui Miloşevici o nouă bază de putere, ceea ce arăta că era un fenomen puternic, pre-existînd ascensiunea politică sau reconvertirea lui Miloşevici. Ceea ce, desigur, nu schimbă cu nimic din consecinţele dezastruoase, monstruoase şi inacceptabile la scară umană, pe care utilizarea acestei unelte în politica tensionată a anilor "90 le-a avut. După cum, nici lipsa de condamnare formală a lui Miloşevici la Haga nu schimbă cu nimic responsabilitatea lui pentru sîngele inocenţilor, rămas acum pentru eternitate pe mînile lui şi pe filele de istorie care îl vor menţiona.