Adio, dar rămîn cu tine

Acesta este refrenul verii în menajeria politică a Bucureştilor. Toată lumea se desparte, rupe lanţurile, doar pentru a-şi face şi mai trainice legăturile.

Preşedintele Băsescu a divorţat demult de Guvernul Tăriceanu, cam de pe vremea cînd se potcovea puricele cu şapte ocale şi sărea de nouă coţi, iar Parchetul se pusese să scrie, în faţa camerelor de luat vederi, romanul "Petrolul vechi şi nou". De atunci, nu cred să fi rămas vreun post de televiziune la care să nu-şi fi exprimat în direct regretele pentru alegerea lui Tăriceanu ca premier şi criticile vehemente la adresa grupurilor de interese care s-au aşezat la masa din Palatul Victoria. În cazul acesta, relaţia este reciprocă. Şi premierul Tăriceanu a divorţat de Preşedintele Băsescu, de multişor, cam de cînd a băgat de seamă că se poate găsi un helicopter şi pentru domnia sa, cu care să străbată ţara, ori chiar un avion cu care să te deplasezi la Bruxelles, fără să-ţi pese neapărat de ceea ce face, zice sau vrea Preşedintele. Cît despre grupurile de interese, Premierul a aplicat strategia clasică "Cine zice ăla e!". "Războiul rozelor", o ediţie revăzută şi adăugită a celebrei comedii amare, se derulează sub ochii noştri, protagoniştii străduindu-se din răsputeri să distrugă tot ceea ce era de distrus în mariajul şi căminul lor, înainte de a încheia la tribunal actele de divorţ. După ultimul episod: "Eu îmi retrag trupele mele din Irak", "Eu le menţin!", nu mai e mult pînă la scena finală, cu candelabrul de care cei doi protagonişti se agaţă în acelaşi timp, doar pentru a se prăbuşi definitiv, mortal, pe podeaua superbei lor case, transformată în ruine. În cazul nostru, rolul candelabrului va fi jucat de alegerile, anticipate sau nu, prea puţin contează.

Un alt divorţ de marcă se consumă paralel, între PD şi PNL, ca partide aflate la guvernare. Aici divorţul a fost intentat unilateral de către PD, partid specializat în a juca rolul opoziţiei, de îndată ce se află într-o coaliţie de guvenare. În cele din urmă, PNL-ul a înţeles situaţia şi a trecut la contra-atac. Iar, de atunci, o ţin tot în acuzaţii reciproce şi ciondăneli, spre deliciul galeriei şi spre beneficiul electoral al "becalienilor". Înainte de a ajunge la ruptura definitivă, cele două partide şi-au declarat, deunăzi, intenţia nestrămutată de a rămîne împreună! La guvernare, evident! Că la împărţirea caşcavalului rămîne cum am stabilit în tren: fiecare pentru el şi toţi împotriva tuturor!

Ca să rămînem tot la coaliţie, s-a mai înregistrat şi un divorţ minor, al PD-ului de UDMR. Civismul european al înalţilor afacerişti de partid şi de stat din singura organizaţie politică în care interesele liderilor sînt reprezentate fără greş şi susţinute fără ezitare de masa de manevră electorală a lui 7%, a făcut ca rufele să fie spălate mai ferit de ochii lumii.

În sfîrşit, ar mai fi şi divorţul permanent al membrilor coaliţiei de Partidului Conservator, care, cu cît este mai vocal declarat, cu atît contribuie mai mult la întărirea legăturilor, dintre cei separaţi de o gîrlă politică, aproape mocirloasă, numită emfatic Rubicon.

Există, pe de altă parte, şi divorţuri interne de partid. În PNL, între aripa Stolojan şi aripa Tăriceanu; în PSD, între aripioara Geoană şi fulgii zburătăciţi rămaşi din aripa Iliescu, ori între marii brokeri, baroni sau king-makeri, pe de o parte, şi actuala conducere.

Ar mai fi trebuit să adăugăm, desigur, şi divorţul natural dintre opoziţie şi guvernare, dar şi aici "rămîn cu tine" e refrenul preferat. PSD-ul se uită ba la PNL, ba la PD, ca la viitori parteneri de guvernare, mai mult decît ca la adversarii ce trebuie doborîţi la viitoarea înfruntare electorală. Pe principiul sănătos, desigur: "Dacă nu-i poţi învinge, aliază-te cu ei!"

Întrebarea vine de la sine: De ce avem atîtea divorţuri şi nici o despărţire oficială?

Dincolo de motivele circumstanţiale există două considerente majore.

Primul, dominanta culturală. De cînd se tot străduieşte România să fie o societate modernă şi a îmbrăţişat instrumentele politice ale unei democraţii mereu eşuată în autoritarism şi dictatură, "cultura compromisului" a fost "icoana" la care politicienii ţării s-au închinat. Niciodată, compromisul nu a fost raţional, adică nu a generat soluţii viabile. Întotdeauna el a avut ca unic scop menţinerea avantajelor guvernării sau redobîndirea lor rapidă. A fost, în schimb, instrumentul de parvenire al "oamenilor politici" şi de distrugere a ţării. Soluţiile radicale n-au fost niciodată luate în considerare.

Al doilea, lipsa de alternativă. În toate momentele grele sau decisive ale istoriei noastre, maşinăria politică a măcinat nămol şi "soluţii imorale", mereu incapabilă să genereze "alternativă viabilă". În perioada interbelică, în momentul decisiv, partidele politice au preferat soluţia "Antonescu-legionari", bucuroase să scape de responsabilitatea unei confruntări cu puterea în ascensiune a Germaniei celui de-al III-lea Reich. La finalul războiului rece, toate ţările "lagărului socialist" au avut alternativă politică, în România maşinăria a fost blocată, recurgîndu-se in extremis la soluţia "revoluţiei televizate". Nici "tranziţia" nu face excepţie, alternativele la FSN şi urmaşii săi întîrzie să apară, băltirea soluţiilor politice fiind regula.

La noi, "soluţia imorală" rămîne, de aceea, mereu, singura soluţie.