Alegeri euro-dîmboviţene

Din punct de vedere al instituţiei numite Uniunea Europeană, votul de la 7 iunie este o simplă scamatorie prin care 732 de persoa­ne, din ţările membre, primesc un salariu care-i scoate pe unii din sărăcie, iar pe alţii din plictiseală, dîndu-le drep­tul să se creadă membri ai unui parlament. Un parlament fără acoperire constituţională şi fără funcţiile naturale ale oricărei instituţii democratice demne de acest nume. Lucrul este deplin înţeles de cei peste 450 de milioane de europeni, ce nu se cred cîtuşi de puţin reprezentaţi de ciudata adunare, iar, în consecinţă, nici nu se interesează de votul respectiv, după cum nici nu cred că el are vreo importanţă pentru viaţa lor. De cînd a fost instituită formula de vot direct, cel mult unul din cinci europeni şi-a dedicat timpul, în ziua alegerilor, pentru a merge la secţia de votare. Iar motivul pentru care cei mai mulţi au făcut efortul cu pricina nu are nimic de-a face cu Europa şi instituţiile birocratice de la Bruxelles.

Votul pentru aşa-zisele alegeri europarlamentare, întotdeauna, în toate ţările, a fost folosit doar ca un instrument în lupta politică internă. Valoarea votului a fost relativă la politica guvernamentală, la crizele momentului şi soluţiile cu care s-a operat. Votul a avut, aproape fără excepţie, valoarea unei penalităţi, aplicată celor responsabili de guvernare, în ţara lor, la data alegerilor europene.

Fenomenul de "localizare" şi de "penalizare" este cea mai bună dovadă a faptului că votul european nu are conţinut. Cetăţenii au ţinut să-i atribuie unul, însă. Iar singurul disponibil este oferit de contextul politic intern. Acest lucru se întîmplă la Paris ca şi la Bucureşti, la Londra ca şi la Tallin, la Berlin ca şi la Sofia. Scena politică din Româ­nia nu face, în nici un fel, excepţie de la regulă.

Partidele politice s-au aruncat cu capul înainte în puţul alegerilor euro-parlamentare din două motive, care n-au nimic de-a face cu Uniunea Europeană. Primul: vor să folosească rezultatele ca o măciucă unul împotriva celuilalt şi pe această cale să "rezolve" problema "cine-i şefu" în coaliţia de guvernare". Nici PSD şi nici PDL nu au făcut vreun mister din aceste intenţii belicoase. Pentru neguvernamentali, alegerile europene sunt, în cel mai bun caz, un premiu de consolare - "n-am căzut atît de rău, nu suntem aşa de jos pe cît era loc sau cît ar fi vrut duşmanii noştri!", iar în cel mai rău caz, un prilej de rearanjare a raporturilor în cadrul partidului, între centru şi filiale, între diferitele facţiuni şi personalităţi rivale.

Desigur, în aceste condiţii, campania pentru euro-alegeri este mai goală de conţinut decît orice întruchipare posibilă a vidului. Ar fi rămas, probabil, tot pe atît de puţin vizibilă, dacă nu ar fi fost eforturile titanice ale candidaţilor şi ale echipelor de campanie, tipic dîmboviţene, de-a umple imensul gol cu un munte de ridicol.

La PSD, mecanismul infailibil pentru a genera ridicol în proporţii de masă, poartă inconfundabila marcă "VG". Pe toate afişele, pe toate banerele, pe toate apariţiile de presă sau televizate, nu doar umbra, ci chipul expresiv al fantelui de cartier ajuns mogul al PSD-ului se regalează sub lozinci menite să-i consacre nemurirea întru spirit. De data asta nu-i mai garantează prin cuvinte pe amărîţii de candidaţi ai PSD-ului, ci prin simpla lui prezenţă, masivă, acoperitoare, tîmp-satisfăcută de sine. Mulţi s-au întrebat, la vremea de criză a PSD-ului, pînă unde poate să decadă un partid, lăsat pe mîna "oamenilor cu bani". Răspunsul provizoriu este: cel puţin pînă la nivelul lui "VG".

Cealaltă sursă de ridicol provine dintr-o minciună sfruntată. "Ce fac parlamentarii pe care o să-i trimitem în parlamentul european? O să încarce vagoane de bani şi o să le trimită acasă, la noi, ca să ne refacem economia şi să ieşim din criză!". Tot ceea ce trebuie noi să facem este să trimitem la locul faptei, pe tărîmurile miraculoase ale Europei, pe cei mai destoinici încărcători de vagoane.... cu bani, desigur. Faptul că un partid care-şi zice liberal a putut să adopte o asemenea linie de propagandă este desigur, nu doar ridicol, ci de-a dreptul monstruos, pentru că nu mai lasă loc nici unei speranţe de coerenţă conceptuală şi politică a aşa zisului "partid istoric". Dacă nici liberalii nu-şi dau seama de răul conţinut în alimentarea prejudecăţii potrivit căreia soarta României depinde de banii "căpşunarilor de la Bruxelles", atunci cu siguranţă "prin noi înşine" este o simplă vorbă-n vînt, uitată prin cărţile de istorie, care, de altfel, nu şi-a găsit niciodată un loc prin sediul partidului.

În sfîrşit, partidul prezidenţial, încercînd să evite capcanele banalităţii şi să încalece caii cei mari ai "realismului politic", a dat cu oiştea direct în gardul prostiei, ieşind pe tarabă cu o vorbă care nu spune nimic, despre nimeni: "PDL la bine şi la greu". Ceea ce nu şi-au dat seama strategii de campanie este că alegătorii au băgat de mult de seamă faptul că la bine se referă la ei, "baştanii", aleşii, iar la greu, la noi ceilalţi, alegătorii lor! Aşa încît sloganul de campanie se întoarce ca un bu­merang, cu efecte sigure de anti-campanie.

Al doilea motiv serios pentru care politicienii se interesează de euro- parlamentare, dincolo de prilejul oferit pentru ca toată lumea să cînte, să rîdă, şi să danseze, este legat de alegerile prezidenţiale, desigur. Dar, despre ele, mai la toamnă... cînd s-o coace răzăchia!