Alegeri sau tranzacţii?

Vin alegerile locale şi dilemele electoratului nu au primit niciun răspuns. După o campanie al cărui ritm a fost influenţat mai degrabă de dimensiunea afacerilor imobiliare decât de interesul public, alegătorul român nu are prea multe motive pentru a merge la vot. Şi, la urma urmei, de ce ar mai vota? Nu prea există argumente pentru o mobilizare electorală semnificativă. Politica locală s-a complăcut într-o lipsă de viziune care a generat o autentică anarhie urbană. Situaţia a fost profitabilă doar pentru o minoritate de investitori imobiliari a căror putere nu a continuat să crească în ultimii patru ani. În schimb, oraşele şi comunele româneşti nu au putut beneficia de creşterea economică. Nu e, deci, de mirare că dimensiunea absenteismului prezumat e direct proporţională cu vidul politic local.

În teorie, votul e considerat fie ca drept, fie ca funcţie, dar în practica românească el devine doar o simplă tranzacţie. De aceea, pentru politicienii implicaţi este mult mai avantajos ca numărul votanţilor să fie cât mai mic cu putinţă. Cu cât alegătorii sunt mai puţini, cu atât rezultatul negocierii este mai uşor de anticipat. Beneficiind de un electorat captiv - de multe ori format din categoriile defavorizate asistate social - dar fructificând totodată şi incapacitatea partidelor adverse de a construi alternative locale credibile, primarii în funcţie pornesc, în cele mai multe cazuri, ca favoriţi. Iar absenteismul îi avantajează, pentru că doar astfel pot controla mai bine situaţia de pe teren. Iar pe teren ideologiile nu au căutare, aşa că pragmatici, candidaţii tranzacţionează votul.

Chiar dacă votul poate fi o datorie civică, cetăţenia rămâne un lux pe care doar unii dintre români şi-l pot permite. Pentru ceilalţi, votul ar putea deveni o oportunitate. Pentru mulţi dintre alegători, filosofia contractului care stă la baza teoriei votului raţional, rămâne abstractă. Ideea că între alegători şi aleşi s-ar încheia un contract pare stranie, câtă vreme dintr-un contract câştigă toţi, iar de pe urma votului doar unii. Cât despre bunurile publice (calitatea aerului, mediu ambiant favorabil, căi de acces sigure, servicii de educaţie şi de sănătate), acestea par mult mai puţin palpabile decât bunurile private care ar putea fi obţinute în urma tranzacţionării votului.

Aşa că, după ce 18 ani au exercitat votul ca pe un drept, mulţi se îndoiesc de eficacitatea participării lor politice. Întreaga societate, absenteişti sau prezenteişti împreună, constată că politica românească, fie ea centrală sau locală, este într-o accelerată pierdere de altitudine. Nu că înainte ar fi zburat la mare înălţime, dar situaţia s-a degradat profund. Şi atunci, de ce ar mai vota? Eventual, dacă nu dezertează de-a dreptul de la datoria civică, o parte a electoratului tranzacţionează votul. Dar din această afacere pierde în primul rând comunitatea locală, şi prin consecinţe şi cea naţională. Căci bunurile publice sunt garanţia bunăstării private.

Absenţa de la vot nu sancţionează, ci, din contră, creează premise pentru permanentizarea situaţiei. În aceste condiţii, lipsa de viziune la nivel local riscă să devină un handicap pentru evoluţia societăţii româneşti.