Ambiţia depravaţilor

Octombrie 31, 1945. Pe peronul unei staţii de metrou din Paris, un cetăţean e întrebat ce oră este. În timp ce omul se uită la ceas, cel care l-a oprit îi trage un picior în testicule. Imediat, peste ins sar alţi trei indivizi, care îl pun la pământ.

La prima vedere, doar un incident bizar. În acte, omul se numea Henri Valeri. Purta o banderolă tricoloră la braţ ca atâţia alţii care doreau să arate că luptaseră în Rezis­tenţă. Era căpitan în Forţele Franceze din Interior (FFI). Acum se ocupa cu contra-spionajul, îi căuta pe cei care colaboraseră cu germanii. Avea în buzunar legitimaţie de membru al Partidului Comunist. Însă nu pentru asta primise un şut sub centură. Ci pentru că fusese recunoscut. În realitate, "Henri Valeri" era criminalul sadic Marcel Petiot, pe care întreaga poliţie pariziană îl căuta încă din Martie, de dinaintea Eliberării. Chiar şi Gestapo-ul anunţase, sec, autorităţile franceze: "Prindeţi-l pe Petiot. Nebun periculos".

Editorialul acesta nu este, de fapt, despre Petiot. Îl rog însă pe cititor să aibă puţină răbdare...

Să ne întoarcem la Petiot, pe care l-am lăsat, aşadar, în staţia de metrou. Medic de profesie, a omorât oameni. La proces a fost acuzat de 27 de crime. Probabil a omorât cel puţin 60. Detaliile sunt absolut oribile, aşa că trec peste ele. Pretinzând că este conducătorul unei organizaţii clandestine care îi ajuta pe refugiaţi, Petiot a ucis, printre alţii, evrei care căutau să fugă din Franţa ocupată de nazişti. După care le lua banii. A fost condamnat la moarte şi executat în 1946.

Cu greu ne putem imagina un individ mai depravat. Dar aflaţi şi altceva...

"Docteur" Marcel Petiot era un om bogat. Sigur, o parte din bogăţia sa o făcuse de pe urma crimelor. Mai vindea droguri şi se ocupa cu avorturile ilegale. Dar făcuse bani şi de la pacienţii săi obişnuiţi (dacă putem să îi numim aşa).

Mai mult, acestui "docteur" îi plăcea politica. Avea ambiţii mari. Fusese ales, cu o masivă majoritate, primar în Vilneuve-sur-Yonne. Din partea socialiştilor. Spunea că dorea să îi ajute pe cei nevoiaşi. Avea - cum se spune astăzi - o "agendă socială". Dădea consultaţii gratuite. A fost ales apoi consilier regional.

Sigur, bolnavii nu ştiau că aceste consultaţii gratuite erau, de fapt, făcute pe banii publici (Petiot semna pentru pacienţi fără ca aceştia să ştie, încasând banii de la Asigu­rări). După cum mulţi alegători au fost surprinşi să afle că primarul lor fura curent, cu fire deviate pe lângă contorul electric.

Întrebarea cu adevărat tulbură­toare este: cum a fost posibil?

Să ne înţelegem. Indivizi depravaţi există în orice societate, din păcate. Dar nu oriunde aceştia sunt aleşi în funcţia de primar, ajung politicieni locali, devin putred de bogaţi, după care reuşesc să îşi construiască o identitate de "luptă­tori".

Desigur, nici un sistem nu este perfect. Indivizi cu defecte se strecoară prin "sita" multor instituţii. Auzim pe mulţi, în sfera publică, ce deplâng calitatea "clasei politice". Cineva ca Petiot însă este într-o cu totul altă categorie. Viciile sale sunt mult mai grave decât furtul prin contracte cu statul, avansarea unor rubedenii incompetente sau narcisismul.

Vorbim despre un asasin de o cruzime extremă şi de o perversitate totală.

Ştim despre un sistem politic că trebuie să ţină la distanţă incompetenţii sau hoţii. Însă uităm că devianţa are şi alte forme, mai sinis­tre. Sau nu dorim să ne amintim de acestea. Sunt material de coşmar.

Ce ne facem însă atunci când cineva profund depravat trece de "filtrele" sistemului?

Mă tem că această întrebare nici nu ne-o punem. Şi totuşi... Petiot a fost, pe rând, politician de succes, "erou" (mai degrabă auto-proclamat) al Rezistenţei, celebritate media. Unde s-ar fi oprit Loading... dacă un poliţist excepţional precum inspectorul Massu (cel care a devenit o sursă de inspiraţie pentru personajul inspectorului Maigret al lui Georges Simeon) nu ar fi fost pe urmele lui?

Frapantă, la Petiot, este ambiţia acestuia. Unii dintre aceşti deza­xaţi sunt atraşi, patologic, spre putere. Petiot şi-a asumat o mulţime de roluri oficiale, poziţii din care a manipulat numeroşi oameni. Le-a cercetat nevoile şi s-a oferit să îi ajute. A publicat la ziar, a scris în închisoare o carte.

Mulţi au fost convinşi, la final, că este o victimă a sistemului judiciar, persecutat politic. Uşile sistemului politic nu sunt forţate doar de borfaşi de cartier. Unii dintre cei care se înghesuie în liftul Puterii sunt personaje mult mai brutale şi mai sângeroase. Dar care, cu atât mai mult, ştiu să îşi disimuleze adevărata natură. Şi să profite de pasivitatea celorlalţi.

Petiot nu a acumulat atâta influenţă de unul singur. Era un nod al lumii interlope, un client cunoscut al caselor de licitaţii, un agitator cu suporteri şi complici. Se îmbrăca elegant. Era, cum ar spune unii, un "domn". Sau un "tovarăş", după alţii. L-a denunţat pe inspectorul judiciar ca "lacheu al capitaliştilor". A jucat, ca atâţia alţii, comedia neagră a nedreptăţitului.