Antipolitica şi sfârşitul partidelor politice

Un puternic sentiment de antipatie împotriva partidelor politice pare să fi cuprins lumea. Şi nu doar în România, ci peste tot se manifestă aceeaşi reacţie de ostilitate. Sfârşitul partidelor politice, ori cel puţin a modului în care funcţionează ele astăzi, este afirmat ca o certitudine. Iar antipolitica îşi găseşte în lupta împotriva "răului" reprezentat de partide un sens moral. Totuşi, "nimic nu e nou sub soare".

Cuvântul "antipolitică" este consemnat încă de prin 1654, când Jean-Louis Guez de Balzac, considerat "restauratorul" limbii franceze, spunea, referindu-se la cei ce îşi făcuseră din critica sistemului un ţel, că prin "maxime frumoase şi antipolitică... au guvernat lumea". Încă de atunci antipolitica devenise o modă. Dacă pentru Guez de Balzac, "antipolitica" era mai degrabă o "politică opusă politicii sănătoase", două secole mai târziu, la celălalt Balzac, mult mai celebrul Honore de Balzac, sensul termenului se precizează mai clar - şi reflecţia asupra politicii şi statului progresase între timp - desemnând, ca şi astăzi, o atitudine politică îndreptată împotriva politicii statului considerat ca un rău. În Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (Splendeurs et misPres des courtisanes, 1847), Honore de Balzac constata ironic: "Câteva dintre penele animate de o falsă filantropie fac, de vreo zece ani, din condamnat, o fiinţă interesantă, scuzabilă, o victimă a societăţii; dar, după noi, aceste portrete sunt periculoase şi antipolitice".

Ideea de a termina odată cu partidele "trecutului" (şi comuniştii români voiau prin 1945-1948 să o termine cu partidele "istorice" pe care acum par să le fi confiscat!) exprimă o atitudine antipolitică deloc neutră. Nici măcar nu am putea vorbi de o viziune ideologică unitară, căci pe de o parte se poate constata sentimentul antisistem al indignaţilor care par mai degrabă ancoraţi ideologic la stânga stângii, pe de altă parte creşterea populismului celor ce se revendică de la o combinaţie între clasicul reacţionarism de dreapta şi nevoia de adaptare a acestui discurs la noile media.

Deşi tema exista şi înainte, după alegerile din 16 noiembrie de la noi, marile partide politice sunt puse sub presiune. Reforma grabnică a partidelor este cerută cel mai vocal de cei ce cred că au contribuit determinant la victoria lui Klaus Johannis. Dar preşedintele nu are în România prea multe pârghii pentru a conduce. Şi, în absenţa sprijinului real din partea unui partid politic, Klaus Johannis nu va putea manevra prea mult prin politica românească. Pe de altă parte, pentru că Victor Ponta a pierdut alegerile, PSD-ul este inevitabil primul cuprins de febra schimbării. Dar cât de radicală poate fi această schimbare? Operaţiunea începută va fi mai mult decât o simplă stratagemă de supravieţuire a actualei conduceri? Altfel spus, pot fi partidele reformate?

Comparând evoluţia diferitelor sisteme de partide occidentale constatăm că până acum reforma partidelor aşa-zise "sistem" - a partidelor cu vocaţie guvernamentală care funcţionează într-un cadru constituţional - nu a fost niciodată promovată de curente care folosesc teme "antipolitice". Iar în practica politică noii lideri sunt cei ce încearcă să restabilească legătura cu electoratul folosind ideologia reformei. Dar, o reformă a unui partid nu este doar una organizaţională, ci şi una ideologică. Ori, cel puţin pentru moment, la PSD, "reforma" este promovată de vechii lideri şi vizează doar organizaţia, nu şi mesajul ideologic. Iar la noul PNL, după o victorie clară în alegerile prezidenţiale, reforma nu este o temă de actualitate.

Ca de obicei, ideologia "reformei" ţine locul schimbării, pentru că partidele, ca orice alte organizaţii, supravieţuiesc dacă se adaptează, dar nu se schimbă radical. Discursul antipolitic împotriva partidelor vechi este o strategie de comunicare. De aici până la schimbarea sau chiar sfârşitul partidelor politice mai este cale lungă.