Arta prădăciunii

"Nu puteţi să munciţi voi, cît putem fura noi" este motto-ul nimerit să stea pe pagina de căpătîi a caietelor din "Arta Prădăciunii". Aşa se va numi letopiseţul acestor vremuri, în care România şi avuţiile ei, de la resurse de subsol, la inteligenţă, iniţiativă şi putere de muncă a unei generaţii şi jumătate, de la resursele sociale "stocate", la cele care au continuat să fie produse, de la bunuri, la oportunităţi, au fost prăduite, fără nici o oprelişte, cu toate metodele disponibile, de la cele mai simple, sălbatice, la cele rafinate ("inginerii"). De ce fără oprelişte? Pentru că, în uriaşa, zdrobitoarea majoritate a cazurilor, cei puşi de veghe şi pază la "stînă", la "stup", la "cămările cu meridă", ori la "haznalele cu galbeni", s-au organizat repede în haite prădătoare. Corupţia şi coruperea au fost mijloacele "naturale" pentru recrutarea şi "normalizarea", înregimentarea şi recunoaşterea intra-grupală a noilor veniţi pe tărîmul "tuturor posibilităţilor pentru băieţi deştepţi", în care România a fost transformată, aproape peste noapte. Acesta nu este un fapt întîmplător al istoriei noastre recente, ci metoda, dinainte gîndită, pentru crearea şi stabilizarea rapidă a unor noi elite ale puterii. Oriunde şi oricînd în lume, elitele puterii nu s-au putut constitui, cu atît mai puţin stabiliza, doar pe baza accesului temporar la instrumentele şi instituţiile statale (de forţă) ale puterii. Întotdeauna au fost necesare şi fundamentele economice. Avuţia, banii şi stăpînirea lor, a circuitelor prin care pot fi rapid, sigur şi cu mult spor multiplicate, sunt metodele clasice, ale lumii moderne. Din acest punct de vedere, în România acestor ani, nu s-a întîmplat nimic nou sub soare. Istoria a fost pusă, pur şi simplu, să se repete, pe repede înainte, căci timpul nu aşteaptă pe nimeni, iar viaţa, oricum ai lua-o, e scurtă! Departe de a fi un fapt neobişnuit, biruinţa, supremaţia elitelor predatorii a fost regula. Excepţiile istorice sunt puţine şi de scurtă durată. Aspectul predatoriu al proceselor economice şi politice care au creat şi favorizat stabilizarea elitelor modernităţii, chiar dacă mai puţin virulente, sunt evidente în fazele incipiente ale dezvoltării modelului şi se estompează, încet-încet, devin mai greu decelabile, pe măsură ce complexitatea noilor mecanisme sociale creşte, sub învelişul bine întreţinut ideologic, al inevitabilităţii, funcţionalităţii şi legitimităţii proprietăţii, al întîlnirii dintre capital şi muncă, respectiv al regulilor de aur ale pieţei şi mecanismelor sale, ale comerţului liber, ale industriei bancare etc. Instrumentul cel mai eficace al acestei constituiri-instituiri a noilor elite a fost şi este monopolul. Dacă ceva este un adevăr de necontestat în România post-decembristă, acesta este faptul că reprezintă cea mai vie colecţie de monopoluri. S-a început de la hiper-monopolul statului asupra resurselor sociale stocate şi tezaurizate în "anii socialismului" şi s-a continuat cu crearea altor monopoluri, "de tip capitalist". Monopoluri pe producţie - de la automobile, la mobilă, ca să luăm doar aceste exmple; monopoluri pe export şi import - de la produse agricole, la cele pentru consumul de lux; monopoluri pe reţele de desfacere; monopoluri pe piaţa financiară etc. Desigur, visul politic al noilor elite, în formare, a luat forma tot a unui monopol, asupra puterii, prelungit anistoric. PSD-ul şi strămoşii săi au visat cel mai substanţial acest "vis de aur" şi au povestit public aventurile lor onirice, dar nici un partid, cît de mic, care s-a apropiat sau a deţinut cît de puţin frîiele puterii, nu a scăpat de vraja erotică a acestui tip de somnolenţă a raţiunii. Mandatele "Băsescu" costituie, elocvent, unul dintre eforturile cele mai consistente, ale deceniilor post-decembriste, pentru instituirea şi permanetizarea unei facţiuni elitare în structurile cheie ale puterii, proces în care dezmăţul predator la nivel economic a mers mînă în mînă cu întărirea controlului direct sau mascat asupra principalelor instituţii ale statului. Departe de a fi un proces liniar şi simplu, constituirea şi funcţionarea monopolurilor s-a făcut pe fundalul confruntărilor, fără menajamente, între centrele de interese care au încercat să-şi împlînte plugul în brazda fragedă a noii Românii şi să încaseze profitul. Dinamica acestei confruntări a fost generată atît de factori interni, de competiţia şi adesea confruntarea violentă între diferitele centre de putere locale, cît şi de jocul intereselor externe, pentru care soluţia tip "monopol" reprezintă cea mai sigură şi rapidă metodă de extragere a profitului şi "valorificare" a resurselor locale. Istoria economică a instituţiilor bancare din România post-decembristă poate fi oricînd utilizată ca manual de aplicare a modelului! Unitatea etalon a acestei structuri economico-politice este "tunul"!!! Esenţa iniţiativei şi a acţiunii sistematice, atît la nivel politic, cît şi economic, în România, nu este "afacerea", ci "tunul". Manualul capitalismului promovat din interior şi din exterior are pe copertă întrebarea-algoritm: "Cum să dai alt tun, după ce ţi-a reuşit (sau nu!) cel dinainte!" Adesea, esenţa răspunsului a fost mai simplă decît simplitatea însăşi: furi! (Răzbunat eşti tu, Proudhone!!) Dar, nu cu oul, ci cu cireada de boi şi nu unul, ci tot ceea ce vezi cu ochii şi poţi atinge cu mîna! Midas este prototipul îmbogăţitului de tranziţie, din România! Pe ce pune mîna, dacă apucă bine! se transformă în aur, bogăţii, conturi, palate, tablouri, colecţii de "obiecte vii" etc. De la privatizare, la restituirea proprietăţilor, ori a tva-ului, de la exploatarea pădurilor, la sfintele achiziţii publice şi terminînd cu uriaşele tunuri ale activităţilor interlope, cu rădăcini şi terminaţii însă, în lumea oficială şi cu ştaif a României, tot ceea ce este important şi mişcă în România este sau va fi, în curînd, un alt tun! Altminteri, nu există, ori nu interesează cîtuşi de puţin pe "cei care contează" din punctul de vedere al Puterii şi al Avuţiei.

Ironia tristă a acestei perioade de înflorire a elitelor predatorii din România este contratimpul creat de intervenţia dirijată şi susţinută mai ales extern, a "luptei împotriva corupţiei". Nu încape nici o îndoială, pentru orice om cu scaun la cap că, în faza iniţială, mecanismul a fost pus la punct doar ca o soluţie de "rezolvare rapidă" a concurenţei dintre facţiunile aflate în competiţie pe aceeaşi felie de "cozonac" a puterii şi a banilor. Lumea nu este însă niciodată chiar atît de simplă. Cei care au ajuns să încaseze dividendele acestei "megaloblastii justiţiare" din România au fost obligaţi să lucreze pe ambele fronturi, ca să îşi păstreze cît de cît credibilitatea. Aşa se face că bilanţul politico-economic al mandatelor puterii se decontează, la noi, nu în spaţiul politic, ci la DNA şi la celelalte instrumente ale "justiţiarizării", create în suburbia europeană numită România de cei interesaţi ca lucrurile să nu se sedimenteze prea curînd, cu atît mai puţin sub aspectul creării unor elite locale autentice, susţinute de solide rădăcini economice. Acesta este şi motivul pentru care "Arta Prădăciunii" este culegerea preferată de exerciţii, "la şase mîini", pe care se exersează, la noi, într-o sublimă şi de nimic tulburată concordanţă, politica europeană, rusească şi americană.