Avîntul Coronavirus-Napoieţii Bucureşti 3-0 (la pauză)

Închidem sau nu închidem? Aceasta-i întrebarea! Ce să închidem? Cum ce... Bucureştii, vezi bine! Capitala României. Orăşelul ăla cu vreo 2 milioane de locuitori, cu cea mai mare concentrare de instituţii publice, inclusiv spitale şi alte aşezăminte sanitare, în care se află sediul oficial al guvernului, al preşedintelui, al tuturor ministerelor şi al altor acareturi guvernamentale, al parlamentului şi, desigur, al cîtorva clanuri de vocaţie "naţional-internaţională" care la ocazii de famiglie, botezuri, nunţi, priveghi, se bucură de înalt profesionalizata asistenţă a unor demnitari ai "instituţiilor de forţă". Sediul prin lege al Băncii Naţionale, al Bursei de valori, al uneia de mărfuri şi al altor instituţii financiar-bancare de considerabilă importanţă socială. Locul unde se produce şi se fură cel mai mult în România, deşi cele două aspecte complementare ale activităţii sociale nu sunt deloc corelate. Nu se fură neapărat ceea ce se produce şi nici ceea ce se fură nu intră, decît rareori şi prin excepţie, în vreun circuit productiv. Locul cu cele mai multe instituţii de învăţămînt pe metru pătrat de arie urbană, cu cele mai multe moluri, pieţe, tîrguri şi oboruri, biserici şi catedrale. Nu mai pomenesc despre automobile şi alte mijloace de transport. În sfîrşit, locul de unde înaltele autorităţi naţionale împuternicite să conducă marea cruciadă împotriva virusului îşi trîmbiţează decretele, evaluările, statisticile şi mai ales ameninţările şi bruftuluielile pe care, desigur, le bine merităm în calitate de inconştienţi care duc virusul de colo colo, doar pe baza unei simple declaraţii pe propria răspundere, nici aia vizată la circa de poliţie, măcar la două zile o dată.

Acum, vorba Efimiţei, zic şi eu cu mintea mea slabă: de, Bobocule, cum adică să-l închidă?

Un răspuns simplu şi direct, fără nici un fel de complicaţii teoretice, soluţia de bază a autorităţilor puse să vegheze cu străşnicie cît, cum şi în ce cadenţă moare omul în pandemie, este să închidă, pur şi simplu. Cum se scrie şi se aude, aşa la modul propriu. Spre exemplu şcolile. Pui lacătul pe uşă şi trimiţi populaţia elevo-studenţească acasă, la internet. Ceva asemănător cu teatrele, cinematografele, cafenelele, restaurantele, hotelurile şi alte instituţii de alimentaţie şi distracţie publică, cu plimbările la moaşte şi alte manifestări publice de înaltă spiritualitate, demne de luminile secolului în care trăim. Păi, nu-i totuna... e ca asemănarea aia dintre bomba nucleară şi maşina de cusut! Ei aş, totuna! Se adună lumea şi se face buluceală?... Nu e bine! Vine coronavirusul grămadă şi se suie pe ăia, şi pe unu şi pe altul, cît ai zice Arafat. Sau, mă rog, Cercel, ori Rafila... cum vă place!

Să închidem... să închidem... ce se mai poate închide...? Nişte arii. Facem din sectoare sau cartiere, cvartaluri ori de ce nu blocuri, străzi etc. nişte ţarcuri. Punem sîrmă ghimpată împrejur, lacătu şi jandaru la poartă şi gata cu plimbatul de colo colo. Eşti arondat la ţarcu nr.12, o ţii mata pe coarda lui Hegel: Hic Rhodes, Hic saltus. Virusul e ca şi în carantină. Legat la gard... mă rog, la ţarc! La vale pe calea închiderii, în viziuni ceva mai îndrăzneţe s-ar putea închide, spre exemplu: închisorile... de ce nu şi spitalele, ministerele, pieţele, oboarele şi tutungeriile, transportul public şi privat, iar la limită chiar şi asociaţiile de văzători şi de nevăzători, de susţinători paşnici ai revoluţiei mondiale, de şahişti amatori şi jucători de table, profesionişti şi amatori, mă rog, orice alte asociaţii şi activităţi lucrative şi nelucrative care nu contribuie direct la sănătatea publică prin lupta directă, corp la corp, cu balaurul coronavirusului. Am putea închide, în disperare de cauză, apa caldă şi apa rece, gazul şi lumina, telefoanele fixe şi mobile... mă rog tot ceea ce constituie o cale de circulaţie pentru virusul care e peste tot, în aer, în apă şi pe sol... nu mai vorbesc despre undele electromagnetice şi sono-psihotronice! Despre cosmos nu ştim încă... dar nu e deloc exclus să aflăm în curînd veşti rele şi de acolo.

Şi, mata ce-ai vrea, să-i lase să se vînture creanga pe toţi inconştienţii, care cum i se năzare fiecăruia şi cum are chef? Nu vezi că situaţia e din ce în ce mai albastră... şi că dacă o ţinem tot aşa n-o s-o mai putem deosebi, de albastră ce e, de aia neagră?!! Ba văd, dar dacă tot mă întrebaţi şi pe mine, atunci problema nr. 1 cu gestiunea eficientă a pandemiei acesteia şi, mai larg, cu orice problemă macro, nu este starea de gregaritate socială de la noi, lipsa de apetit pentru normă şi respectarea ei, ori pragul prea scăzut al rezistenţei la tentaţia frondei faţă de autoritate, nici prostia, răutatea sau lipsa de educaţie, ci ruinătorul primitivism al culturii sociale, în primul rînd al celor care ajung să ia decizii majore în şi pentru societatea României. Semnul cel mai clar şi izbitor al acestui primitivism este încercarea de a rezolva orice problemă ivită în cale cu una şi aceeaşi soluţie: bariera, interdicţia. La rigoare, biciul pe spinarea sclavului. E ca şi cum, de la broasca simplă a uşii de la dulapul bunicii, pînă la un mega safe cu multiple sisteme de siguranţă şi supra coduri electronice ai încerca să deschizi, rînd pe rînd, toate încuietorile lumii, cu un simplu vîrf de cuţit. Asta explică faptul că după ce ne-au tăvălit prin tot felul de măsuri, toate din categoria interdicţiilor, în meciul lor cu coronavirusul, autorităţile din România se văd umilite pe tabela de marcaj cu scorul de forfait.

P.S. La ora două după 12, autorităţile din România s-au răzgîndit. Scorul oficial înregistrat pe foaia de la "federaţie" nu e chiar 3-0, ci numai 2,68 la zero ceea ce, desigur, schimbă cu totul şi cu totul situaţia Bucureştilor şi mai ales planurile privind închiderea. Nu mai sunt cîtuşi de puţin de actualitate! Mîine, poimîine... mai vedem noi, mă rog... unii dintre noi, cei care au mai mult noroc şi zile!