Biscuiţi, terorism şi... alte bunuri de larg consum

În America un ins descarcă la foc automat sute de gloanţe în mulţimea adunată într-un bar de noapte. Cincizeci de morţi şi cel puţin tot pe atîţia oameni răniţi. Terorism!

În Franţa, cîţiva inşi atacă în propria casă un ofiţer de poliţie şi familia sa. Cară apoi cadavrele şi un copil în stare de şoc, într-o suburbie. Atacatorii sunt în cele din urmă descoperiţi şi ucişi de unitatea de intervenţie. Terorism!

În Filipine, oamenii sunt răpiţi din locaţii de vacanţă, iar pe capul lor este pusă o primă de răscumpărare, de către o organizaţie numită Abu Sayyaf. Recompensa nu este încasată, ostaticii sunt decapitaţi la interval de cîteva luni. Terorism!

Sunt doar trei exemple din ştirile unei singure zile. Nenumărate altele, în fiecare săptămînă, în fiecare lună, an după an. De la camioane încărcate cu exploziv, detonate în locuri aglomerate, la decapitări filmate în slow motion, pentru ediţia specială a marilor televiziuni de ştiri şi de la asasinarea unor personalităţi ale vieţii publice, la răpirea şi prăbuşirea unor aeronave comerciale, totul este pus sub aceeaşi etichetă: Terorism.

Şi...ce legătură cu biscuiţii???

Ca şi terorismul, biscuiţii au început prin a fi ceva special. În primul rînd, prin modul de preparare. Dublă coacere. De aici şi extinderea termenului în producţia de porţelan, atestată de dicţionarele de limbă franceză şi engleză. Biscuiţii nu au fost întotdeauna ceva dulce. O bună bucată de vreme ei sunt posmagi. Utilizaţi de civili, mai ales în vremuri de restrişte şi, la război, de către trupă. Numele comune devin, uneori, nume de familie. De aceea, avem astăzi o celebră varietate de cognac, a cărei marcă, fondată la 1819, poartă pe etichetă numele familiei Alexandre Bisquit. Cel puţin în limba engleză, bisquit desemnează şi o bucată de lemn înserată în alte două plăci pentru a le fixa într-un cuplu (suprafaţă) stabilă. În argoul urban, bisquit desemnează, o armă de foc, de obicei, de calibru mic. Biscuiţii sunt astăzi bunuri de larg consum, iar limbile naturale în care termenul a pătruns nu au ezitat să le lărgească aria de sensuri şi de folosire, în expresii tot mai diverse, de la cele profesionale, la cele colocviale.

Acelaşi proces se petrece, se pare, cu termenul de terorism. A devenit unul de larg consum. Şi nu doar termenul! Spre deosebire de biscuiţi, însă, terorismul nu este deloc inofensiv şi nici producător de satisfacţii olfactiv-gustative. După cum, nici tratarea lui cu aceeaşi uşurinţă ca şi biscuiţii, nu este lipsită de grave implicaţii de securitate. Nici motivele pentru care s-a procedat la banalizarea termenului de terorism, prin supra-folosire, ca şi prin folosirea cu totul improprie, în raport cu faptele desemnate, nu sunt deloc inocente. Doi vectori principali au contribuit la banalizarea termenului de terorism în societatea post-modernă: politica şi media.

Politica a născut terorismul. Nu ca pe un "copil natural", ci unul de laborator. Laboratoarele războiului rece. Acolo s-au căutat soluţii pentru înlocuirea violenţei pe scară largă, de tip militar, asociată cu riscuri prea mari ca să poată fi asumate - război nuclear. Era nevoie de "produse" cu violenţa controlată, pe scară mai redusă, capabile totuşi să realizeze obiective politice. Terorismul este doar unul dintre rezultatele acelor programe de cercetare şi dezvoltare. Efectele obţinute prin utilizarea terorismului, fie şi primitivă, la început, au fost spectaculoase. Aşa cum gravitaţia deformează structura spaţio-temporală (în teoria lui Einstein), tot aşa terorismul internaţional s-a dovedit capabil să deformeze, uneori masiv, spaţiul deciziilor de politică în cazul unor actori principali ai sistemului internaţional. Dacă poate fi folosit ca armă, poate fi folosit şi invers, ca o contraarmă! Terorismul organizat şi utilizat pe principii care îmbină elemente ale luptei armate, cu cele ale operaţiunilor speciale, a fost instrumentul cu care grupările de mujahedini au forţat în cele din urmă armata sovietică să se retragă din Afganistan. O victorie care a "pozitivat" terorismul de generaţia a doua; mai, mai să îl declare UNESCO, bun al întregii umanităţi! Pînă la instrumentalizarea terorismului, nu a mai fost decît un pas. L-a făcut atît Putin în Rusia, vezi utilizarea politică a temei terorismului cecen, cît şi G.W. Bush în SUA, războiul împotriva terorismului. Din instrument al violenţei, terorismul a devenit ţintă asupra căreia violenţa trebuia dezlănţuită. Noua ecuaţie avea avantajul suplimentar al unei departajări "morale": terorismul reprezintă Răul; violenţa împotriva terorismului, Binele!

Aici suntem astăzi. Într-o lume în care, pentru cele mai diferite scopuri politice, acţiunile şi contra-acţiunile de tip terorist sunt folosite pe scară largă, fiecare găsindu-şi justificarea imediată în existenţa şi manifestarea celeilalte. Contribuţia mass media la acest tablou este creşterea gradului de confuzie, la nivelul publicului general. În goană după spaţiu cu aglomerare maximă de audienţă, ştirile şi emisiunile marilor canale de ştiri prezintă sub eticheta terorism cele mai diferite acte: de la violenţa care însoţeşte activităţi la scară globală ale lumii interlope, cum ar fi traficul de droguri şi de persoane, la utilizarea violenţei pentru acţiuni de propagandă, auto-promovare, îndoctrinare folosite de diferite organizaţii aflate în competiţia pentru uriaşele resurse din spatele celor mai multe centre de terorism; activităţi cît se poate de lucrative, cum sunt exploatarea pe pieţe nereglementate a petrolui, a armelor sau a drogurilor. În sfîrşit, aceeaşi goană după audienţă a împins la calificarea drept teorism a unor acte de violenţă publică care nu au nimic de a face cu politica, generate de persoane marcate de o gravă disoluţie a personalităţii şi de o avansată patologie psihiatrică. Media este direct responsabilă de crearea unei mitologii a terorismului (omniprezent, omnipotent) şi de întreţinerea unei psihoze publice construită pe teama difuză faţă de inamicul invizibil care ne-a pătruns în casă.

Motivele pentru care lumea nu mai pare capabilă să găsească o cale de ieşire din labirintul teorismului ţin chiar de politică. Pentru politică, terorismul este o unealtă atît de versatilă încît este greu, dacă nu imposibil, să renunţe de bună voie la ea! Singura cale de ieşire rămasă este cea juridică. Dreptul şi normele sale ar trebui, ca o sabie a lui Alexandru cel Mare, să taie nodul gordian al teorismului. Să restrîngă actele de terorism într-un teritoriu foarte redus şi special, lăsînd toate celelalte activităţi care utilizează violenţa în societate, în orice scopuri, sub pavăza normelor care există deja în codurile penale moderne ale mai tuturor ţărilor civilizate. Din păcate, tendinţa actuală, în România, dar nu numai, este ca tot mai multe acte şi activităţi individuale şi sociale să fie înghesuite sub eticheta de terorism. Confuzia normativă şi de drept dintre terorism şi biscuiţi favorizează, însă, doar terorismul, baza lui de propagandă şi interesele acelor centre de putere care au început să sape temeinic la temelia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de care cetăţenii ar trebui să se bucure, fără restricţii, în orice stat democratic şi de drept!