Boala şi remediul

Societatea românească este într-o continuă convalescenţă. Oricît de dinamice, de adaptate, de revoluţionare sunt unele categorii sociale, nimic nu pare a schimba starea generală a pacientului. Integrarea europeană nu este un remediu al acestei deficienţe structurale. Marea problemă a societăţii româneşti sunt partidele. Dacă politica înseamnă guvernare, iar partidele dau formă guvernării, atunci limitele conducerii, criza de sens, corupţia generalizată le sunt imputabile. Blocajul politicii româneşti pare a fi endemic. De aceea încercările de rezolvare, de exemplu alegerile anticipate, nu sunt decît soluţii improvizate pentru o afecţiune congenitală.

Improvizaţia şi prezenteismul sunt simptomele unei maladii grave: inconsistenţa. Reîntoarcerea la practicile trecute precum migraţia politică dovedeşte că fractura dintre clasa politică şi societate nu s-a micşorat, iar alegerile din 2004 nu au adus noua politică. Fenomen specific românesc, migraţia politică lipseşte din vocabularul politic al statelor democratice. În România, în schimb ea este chiar promovată. Ca şi între 2001 şi 2004 pentru politicienii români migraţia devine acceptabilă, cînd este de bună voie, şi inacceptabilă doar atunci cînd este forţată. Dar presiunile sunt greu, dacă nu imposibil, de dovedit.

Soluţie de moment la problema majorităţii fragile din Parlament migraţia politică ilus-trează inapetenţa la reformă a politicii româneşti. Limitarea prin metode legislative sau administrative a migraţiei nu reprezintă o soluţie, dar creează probleme ulterioare. Cauza migraţiei nu o reprezintă legislaţia permisivă, cum sugerează politicienii. Ambiguitatea doctrinară, poziţionarea contradictorie a partidelor în raport cu partenerii politici sau politica de racolare a partidelor sunt motivele schimbării afilierii partizane.

În legislatura precedentă migraţia parlamentară a însemnat ceva mai mult de 10%; în aceiaşi perioadă migraţia aleşilor locali (primari, consilieri judeţeni, consilieri locali) ajungînd la 50%. Absenţa partidului hegemon limitează perspectivele unei migraţii generalizate şi unidirecţionale, dar nu rezolvă problema. Iar răspunsul oferit anul trecut, în condiţii electorale, dar reluat acum, reglementarea acestei situaţii pe cale legislativă, este inadecvat şi periculos. În loc să remedieze situaţia prin reforme interne partidele preferă să limiteze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Căci migraţia politică pune în primul rînd în discuţie loialitatea partizană. Dacă unii aleşi părăsesc partidele pe listele sau cu sprijinul cărora au fost aleşi, atunci ataşamentul valoric şi doctrinar al aderenţilor trebuie evaluat. Absenţa unui fundament valoric transformă partidele în vehicule de cadre. În aceste condiţii aleşii partidelor sunt incapabili să reziste fie oportunităţilor, fie şantajelor sau presiunilor la care sunt expuşi. Atunci însă cînd solidaritatea politică există, cazul UDMR, migraţia nu se trans-formă într-o problemă structurală, ci reprezintă o excepţie.

Pericolul improvizaţiei legislative în acest domeniu poate antrena două consecinţe importante: schimbarea statutului parlamentarului şi limitarea dreptului la liberă asociere sau a libertăţii de conştiinţă. Reglementarea migraţiei parlamentare nu poate fi realizată fără modificarea articolului Constituţiei prin anularea mandatului imperativ. Pentru că parlamentarii sunt reprezentaţii naţiunii orice condiţionare a mandatului lor de apartenenţa politică intră sub incidenţa mandatului imperativ. Nimeni, persoană grup sau instituţie, nu poate trage la răspundere un parlamentar pentru acţiunile sale politice. Departe de a fi un privilegiu această prevedere protejează reprezentanţii naţiunii de presiuni din partea guvernanţilor sau a conducerii propriului partid. Şi aşa disciplina de partid a transformat parlamentarii în instrumente docile; o astfel de schimbare le-ar anula orice libertate. Diferenţa de statut dintre un membru al Marii Adunări Naţionale din perioada comunistă şi un parlamentar actual nu ar mai exista. Astfel modificarea articolului constituţional ar antrena o alterare a parlamentarismului, favorizînd partitocraţia prin absolutizarea controlului conducerii de partid.

Un remediu pentru limitarea migraţiei politice constă în fidelizarea membrilor de partid. În România aceasta se realizează doar prin distribuţia posturilor cu consecinţe grave asupra eficienţei administrative. Creşterea capacităţii ideologice a partidelor ar putea antrena nu doar loialitatea partizană, ci şi militantismul. Dar fără o democraţie internă bazată pe libertatea de conştiinţă şi libera asociere, politica românească va rămîne izolată şi va fi permanent expusă sancţiunii electorale.