BREXIT Valoarea unui referendum

Să începem de undeva. De la referendumul din 1937. Când poporul a fost întrebat dacă este de acord cu o lege recent votată de Camera Deputaţilor. Prevederile legii respective ar fi dus la desfiinţarea partidelor despre care autorităţile ar fi stabilit că doresc să schimbe ordinea constituţională prin violenţă. Ţinta principală a legii era, de fapt, Partidul Comunist. Criticii au afirmat că tocmai s-a votat "legea botniţei", însă Primul-Ministru era convins că avea susţinerea populaţiei. Aşa încât a declanşat referendumul.

Dacă ceva vi se pare straniu în istoria pe care am schiţat-o mai sus, trebuie să vă spun că nu vă înşelaţi. Într-adevăr, în România a avut loc în acea perioadă un referendum. Însă acela s-a petrecut în 1938. Eu mă refer aici la referendumul din Luxemburg.

Socoteala Primului-Ministru s-a dovedit greşită. O majoritate (50,7%) a votat pentru respingerea "legii botniţei". Omul a fost nevoit să demisioneze.

Partidul Comunist nu s-a numărat niciodată printre personajele politice care mi-au fost simpatice. Însă Primul-Ministru luxemburghez de atunci nu era un campion al democraţiei. Europa trecea printr-o fază autoritară, iar planul de a elimina Partidul Comunist trebuie înţeles în acest context.

Poporul s-a dovedit, în acest caz, mai întreg la minte decât cei care susţineau că îl reprezintă.

Merită să ne amintim cazuri precum acesta, al referendumului din Luxemburg. În vremea noastră, instituţia referendumului nu are un nume prea bun. Auzim, din Stânga şi din Dreapta deopotrivă, critici la adresa ideii de consultare populară. "Populism". "Contrară ideii de guvernare reprezentativă". Şi - explicit sau nu - "Poporul nu este competent"...

Să pretindem, ex hypothesi, că aşa ar fi. Dar atunci de ce suporterii acestei teorii nu sunt consecvenţi? Iată, au existat multe, foarte multe referendumuri pe care aceştia nu le-au contestat. Le-au acceptat şi chiar le-au promovat. În 2005 o majoritate (57%) a cetăţenilor din Luxemburg au aprobat o Constituţie a Uniunii Europene. Nu îmi amintesc să fi auzit, atunci, nici un fel de denunţări ale "populismului". În schimb acum, când Marea Britanie se pregăteşte să părăsească Uniunea Europeană ca urmare a unui referendum, elitele de la Bruxelles şi suporterii lor descoperă brusc pericolele "populismului".

Putem avea, vă rog, puţină consistenţă? Când Finlanda (cu 56%) sau Austria (cu 66%) au votat, în 1994, să adere la UE, era în regulă, nu-i aşa? Atunci de ce acum ar fi altfel?

Electoratul este perfect capabil să ia decizii importante. Sigur, acestea nu sunt tot timpul pe placul elitelor care îl taxează. Şi nici "populiste". În 2013, Stânga austriacă a crezut că dă lovitura. A forţat un referendum pentru abolirea serviciului militar obligatoriu. Majoritatea (59%) a refuzat.

Pentru Europa de Est instituţia referendumului este importantă, istoric vorbind. Lituania (92%), Estonia (78%) şi Letonia (74%) au votat, în 1991, pentru restaurarea independenţei de stat, ceea ce a precipitat disoluţia Uniunii Sovietice. În 1989 cetăţenii maghiari au fost confruntaţi nu cu una, ci cu patru întrebări. Majorităţi consistente au votat atunci pentru ceea ce a însemnat, de fapt, sfârşitul regimului comunist din Ungaria.

Referendumul este, uneori, un mijloc salutar pentru a corecta tendinţele autoritare ale unei elite desprinsă de realitate. Primul-Ministru al Luxemburgului, în 1937, a fost un anume Joseph Bech. Acum el este amintit ca unul dintre arhitecţii Uniunii Europene. Bech era însă departe de a fi fost un democrat normal. A susţinut întotdeauna votul cenzitar, iar în materie economică era un intervenţionist cu simpatii pentru corporatism.

Unele dintre cele mai solide democraţii din lume apelează la institituţia referendumului. Elveţia este exemplul clasic, desigur. Mai puţin cunoscut este cazul Irlandei, unde sunt organizate referendumuri o dată la câţiva ani. Franţa şi Italia sunt, la rândul lor, exemple interesante.

De regulă, în regimurile parlamentare, referendumul este utilizat în contextul unor decizii solemne, de importanţă istorică. În Belgia a avut loc un singur referendum în timpurile moderne, cu privire la întoarcerea regelui Leopold al III-lea pe tron, în 1950. În 1978 o mare majoritate (91%) a cetăţenilor spanioli a votat în favoarea unei noi Constituţii, ceea ce a permis desprinderea Spaniei de regimul lui Franco.

În Portugalia, o ţară catolică, au fost organizate două referendumuri cu privire la avort. În 1998 o majoritate (51%) a respins legalizarea avortului, însă în 2007 majoritatea (59%) a fost în favoarea sa. Când a fost bine şi când a fost rău?

Democraţiile moderne sunt, ca arhitectură instituţională, diverse şi complexe. Referendumul este unul dintre mijloacele legitime prin care un electorat îşi transmite şi, eventual, îşi impune voinţa politică. Dacă a fost organizat corect, iar dezbaterea a fost una deschisă, trebuie să respectăm rezultatul acestuia. Indiferent cât de mult sau cât de puţin este pe placul unora.