Candidatul poporului

Te uiţi şi cu greu îţi vine a crede că lumea merge atît de liniştită pe această cale. Oriunde întorci privirea, pe scenele mici sau pe cele mari ale politicii, în miezul centrelor de putere ale lumii, ori la periferia sistemului, dimensiunea antiraţionalistă a politicii atinge, cu fiecare zi, stridenţe noi, fără să dea semne că ar părăsi spirala care duce spre un nou epicentru al distrugerii. Distrugerea actualelor sisteme politice de tip democratic? Distrugerea politicii? Distrugerea raporturilor umane fundamentale, din care se ţese structura oricărei societăţi? Distrugere pur şi simplu, a tot şi a toate, cum se întîmplă în cazul războiului, un cuvînt tot mai des înflorit pe buzele închipuiţilor atotputernici ai lumii, de la Putin, la Trump şi de la May, la Kim?

Brexitul a trecut de pragul politicii britanice, prin poarta articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, intrînd în categoria fenomenelor care vor afecta pe termen lung Europa, America, Asia. Consecinţele imediate sunt încă în stare de gestaţie iar celelalte departe de a putea fi prevăzute, ca amploare şi durată. Deocamdată, lumea ţine pumnii strînşi şi speră că dintre toate, nu scenariul cel mai negru se va materializa. Măcar unul dintre nenumăratele cenuşii posibile. La cel mai bun, nu mai visează nimeni! Este o simplă speranţă, bazată pe nimic sau, dacă vreţi, pe un soi de credinţă iraţională. Este greu să accepţi că un asemenea tsunami politic s-a născut din eroare, din greşeală de calcul, dintr-un joc de-a baba oarba, din pulsiunile resentimentare ale cîtorva oameni, oricît de importanţi ar fi sau cred ei că sunt pe această lume, ori din umorile scăpate de sub control ale celor care, speriaţi de realităţile zilei de azi, au găsit că s-ar putea ascunde de vicisitudinile unei istorii care le-a luat-o mult înainte, în spatele unui vot care neagă şi atît. Politica britanică a basculat în teritoriul iraţionalului. Prima şi cea mai gravă consecinţă este chiar existenţa Marii Britanii ca stat/coroană. Dacă independenţa Scoţiei devine şi ea un fapt politic consumat, de acum în doi ani, Marea Britanie nu va mai exista. De la Henry al V-lea şi marea sa bătălie de la Agincourt, nici un alt eveniment nu a marcat istoria "trufaşei insule" atît de radical: atunci legînd-o pentru următoarele şase secole de competiţia pentru putere de pe continentul european, acum, retrăgînd-o într-un teritoriu al nimănui între Europa resentimentară şi Statele Unite, impasibile şi reci. Cît despre Asia, drumul englezilor pînă acolo, în termenii puterii, a devenit de mult un alt fel de drum către Tipperary, doar ceva mai lung, dacă nu chiar imposibil de parcurs vreodată. Oricum, e prea tîrziu, Molly O s-a căsătorit deja!

În America, un alt tablou pictat, însă, în aceleaşi tonuri şi cu aceleaşi tuşe. În căutarea candidatului ideal "anti-sistem" alegătorii americani, împinşi de la spate şi păcăliţi de grupuri pînă de curînd marginale în raport cu caruselul oficial al puterii, au adus la Casa Albă un personaj care are uriaşe dificultăţi să se înţeleagă şi să se stăpînească pe sine, necum să stea în fruntea şi să coordoneze spre vreun ţel compatibil cu binele public instituţiile de care depind prosperitatea şi securitatea Americii. Gradul de confuzie şi îngrijorarea care domină în aceste zile Capitoliul şi celelalte centre instituţionale de putere din America a atins cote care aduc aminte de cele mai tensionate momente ale Crizei Berlinului, ori ale Crizei cubaneze. Un om dominat de o raţionalitate frîntă, spartă în cioburi de pulsiuni, hachiţe şi resentimente, un ins lipit, nu doar cu ochii, ci şi cu mintea, de ecranele televizoarelor, de unde îşi extrage zilnic doza de adrenalină de care are nevoie ca să poată tuna jupiterian, pe Twitter, răbufnind împotriva tuturor, cît este el de "uriaş". Este cineva de altă părere? Doamne, cîţi duşmani mai are şi America, asta!!! Noroc cu Putin şi prietenii săi, ei ştiu să înţeleagă şi să aprecieze o asemenea personalitate! Doar că au făcut-o, se pare, prea din apropiere, iar acum scandalul stă să se prăbuşească pentru firava Administraţie a lui Donald... Trump!

Şi pentru toate acestea cine este de vină? Populismul! Care populism, de dreapta sau de stînga? Păi, cine mai are timp să stea, să discearnă şi la ce bun? "Curajul adevărului" a fost alungat din cetate, din politică în mod special, la modul definitiv şi cel mai brutal cu putinţă. "Post-adevărul" să trăiască! "Le vrai-dire" în termenii lui Foucault, nu mai foloseşte la nimic; "le franc-parler" este adevăratul "amic al poporului", candidatul ideal pentru manevrele mediatico-electorale menite să prostească şi mai mult un "popor" transformat în mulţime, iar apoi abuzat, batjocorit şi atît de adînc dispreţuit de aleşii săi. "Populismul este înainte de orice o injurie: el caracterizează astăzi partidele sau mişcările politice despre care se crede ("ceilalţi cred") că sunt formate din idioţi, din imbecili, ba chiar din taraţi" (Chantal Delsol). Cine confundă populismul cu demagogia se înşală amarnic asupra realităţii şi a consecinţelor sale, ne spune aceeaşi autoare. Dacă populismul este o injurie, atunci poate că n-ar fi lipsit de sens să ne aducem aminte vorbele lui Fenelon: Injuriile sunt argumentele/raţiunile celor care greşesc. Resurecţia populismelor în politica lumii de astăzi este consecinţa unui fapt care ţine de istorie. O istorie care se grăbeşte tot mai tare, atît de tare, încît cei mulţi, "poporul", au rămas mult în urma ei, de căruţă. Ei sunt "Cei lăsaţi pe urmă de istorie", les demeures de l'histoire (Delsol). Pentru ei se caută astăzi, candidatul ideal, candidatul poporului!