Capcana socială

Taxiurile din toată lumea au la bord o staţie de radio care le leagă de un dispecerat, locul de unde li se comunică de unde trebuie să îşi ia clienţii. Cu o excepţie, din câte se pare. Napoli. Se pare că în acest oraş multe taxiuri nu au staţie de radio.

Ce explică această anomalie? Sis-temul, în mod normal, ar tre-bui să func-ţioneze pe bază de corectitudine. Altfel spus, dispecerul trebuie să primească informaţii corecte de la taximetriştii de pe stradă pentru a selecta cea mai apropiată maşină. În acest scop, taximetriştii îşi anunţă poziţia la dispecerat. Operatorul ştie astfel că maşina X este la 5 minute distanţă, în vreme ce maşina Y este la 8 minute distanţă.

Asta, dacă oamenii sunt corecţi. Dar dacă unii încep să trişeze pentru a primi comenzi? Ei anunţă dispeceratul că sunt "după colţ", "la 2 minute", atunci când ei sunt, în realitate, la o distanţă mai mare. Evident că dacă trişatul este ocazional, sistemul rezistă. Dar dacă devine un "sport de mase", atunci sistemul se năruieşte, pentru că şi ceilalţi taximetrişti vor începe să raporteze poziţii incorecte, pentru a nu fi dezavantajaţi. În acest moment, dispeceratul devine inutil, deci şi staţiile radio din maşini. Iar turistul trebuie să cheme un taxi din stradă.

Acesta este un exemplu a ceea ce sociologii numesc "capcană socială" (social trap). Taximetristul care trişează dispeceratul nu face decât să îşi maximizeze utilitatea. Uneori acest comportament este necesar, de protecţie împotriva celor care au trişat înaintea sa. Dar, dincolo de un anumit prag, întreg sistemul se blochează ori se dizolvă. Şi toţi rămân pe dinafară.

Ceea ce face diferenţa este o noţiune din sfera eticii aplicate: încrederea (trust). E limpede că reţelele sociale trebuie să se bazeze pe o măsură de încredere pentru a funcţiona.

Gata cu teoria. Cei care doresc amănunte savante pot recurge la cartea lui Bo Rothstein, Social Traps and the Problem of Trust (Cambridge, 2005). Noi, ceilalţi, ne întoarcem la problemele zilei.

Ce se întâmplă în politica şi în societatea noastră? Printre altele, o gravă criză de încredere. Care, mă tem, ne-a adus în pragul unei capcane sociale.

Să privim către sistemul politic. Poziţiile de autoritate sunt structurate, la noi, ca într-o democraţie, după nişte alegeri.

Dar, spre deosebire de democraţiile consolidate, la noi există un grad înalt de neîncredere între actorii politici. Spre exemplu, între partide. Adesea, această neîncredere este motivată. Fiecare partid nu pare interesat, de regulă, decât să îşi maximizeze beneficiile pe termen scurt. Noi, alegătorii, vedem asta atunci când le reproşăm că "nu au niciun plan".

Sistemul de vot proporţional are o parte de vină. El funcţionează mulţumitor în multe state din Occident. Care e, însă, diferenţa? Acolo există un grad mare de încredere raţională între actorii politici. Asta face să funcţioneze coaliţii politice dintre cele mai neaşteptate. Luaţi cazul Elveţiei, unde cooperarea dintre partide diferite a ajuns la rangul de cutumă constituţională.

La noi, sistemul proporţional aşază sub acelaşi acoperiş, al Parlamentului, al Guvernului ori al autorităţilor locale, partide care nu au încredere unul în altul. Uneori, oameni de la acelaşi partid se "sapă" cu veselie unul pe altul.

De ce păstrează atunci politicienii acest sistem ineficient? Pentru că neîncrederea reciprocă îi face să se teamă de ceva anume mai mult decât de ineficienţă. Ei se tem că în cazul unui sistem majoritar, anglo-american, de tipul "Câştigătorul ia totul!", ei îşi vor pierde permanent locul la masa politicului. La extrem, ei se tem (sincer sau nesincer) de dictatură. Se tem că într-un sistem al competiţiei libere la urne, un partid va pune mâna, singur, pe "dispecerat".

Electoratul pare să aibă aceleaşi temeri. Dovadă că el împarte uneori puterea, refuzând mişcări decisive şi revenind, alteori, la distanţă de câteva luni, asupra unor opţiuni deja făcute.

Ce-i de făcut? Sunt două soluţii de principiu. Putem merge tot aşa, cu un sistem în care toţi se suspectea-ză şi se acuză reciproc, fiind condamnaţi, în acelaşi timp, la concubinaj politic. Şi să sperăm că, în timp, lucrurile se vor "aranja" într-o cultură a cooperării raţionale.

Dar, avem noi luxul timpului? Probabil că nu. Şi nu doar pentru că, iată, au fost irosite două decenii. Ci şi pentru că o evoluţie posibilă, dacă nu probabilă, a sistemului este către stadiul de "capcană socială".

Iată de ce eu sunt adeptul unor mişcări curajoase şi neconvenţionale. Dar asta presupune încredere. Şi un mecanism care să asigure că un partid, un grup sau o mişcare cu o "foaie de parcurs" democratică şi liberală va avea o majoritate cu care să introducă reforme reale.

Ceea ce presupune votul majoritar. Iată de ce susţin că trecerea la votul majoritar e o urgenţă pentru această ţară. Dar nu e suficient. Trebuie şi încredere. Care trebuie să vină din adeziunea la un alt model al democraţiei electorale, unul care acceptă competiţia şi respinge cartelizarea.