Caragiale într-o lume de paiaţe

Cum a dat soarele, în sfîrşit, spaţiul din faţa Bibliotecii Centrale Universitare, partea cu aula, s-a populat cu oameni ieşiţi la plimbare. Stau pe treptele amenajate sub un mare cal şi evită să privească în sus. Şi nu este nici un pericol că le-ar da soarele în ochi, este ceva acolo care face o umbră suficientă pentru mai mulţi trecători sau, mai ales, pentru cei ce ies din aula BCU şi, instinctiv, privesc exact sub coada calului de bronz al lui Carol I 2010, din bronz şi el. Este cea mai nouă statuie a Bucureştiului care, după o îndelungată abstinenţă, s-a umplut de monumente. Ba nu, cel mai nou este monumentul de la Teatrul Naţional, îndelung aşteptata "Căruţă cu paiaţe" care, lipsită de cai, vite sau alte animale de povară, a ajuns la Kilometrul Zero al anticomunismului.

Dedicat lui Caragiale şi personajelor sale, un astfel de monument era necesar. Oraşul fondat, sau măcar atestat în premieră de Vlad Ţepeş, nu are un monument al voievodului aflat în top tenul internaţional al românilor, ci doar un bust în faţa casei lui, la Curtea Veche. În schimb mai are un monument Caragiale, unul cu o istorie demnă de genialul dramaturg. Nu-i nimic, un monument Caragiale nu strică niciodată, chit că îl "ridică" politicienii şi alegătorii, zi de zi, ceas de ceas, peste tot. Nici opţiunea pentru Ion Bulborea nu este rea, maniera lui mai caricaturală predispunînd la o abordare în spirit. Dacă aveţi chef de horror, închipuiţi-vă acest monument făcut de Spătaru, autorul Moroiului de la Izvorul Rece, a Ospătarului de la Herăstrău, a Constipatului de sub calcanul lui Bordenache şi a Crăcănatului de la Craiova.

Revenind la cel mai nou monument bucureştean, sînt acolo cîteva idei şi opţiuni de apreciat, inclusiv adunarea într-o căruţă a eternilor călători, actorii de altădată. Genială este ideea de a da personajelor chipul actorilor care le-au nemurit, trăitori din vremuri diferite dar etern colegi ai planetei Teatru. Realizarea, totuşi, nu se ridică la nivelul promisiunii sau al speranţelor "care le-am avut". Deranjează intens dimensiunile prea mari, o abordare cu atît de multe personaje, 16 în cazul de faţă, recomandînd mărimea naturală dacă nu uşor sub aceasta. Personajele, dacă s-a ales să aibă chip, meritau să fie mai temeinic elaborate şi de multe ori ai impresia că sînt adunate din scene diferite, cu păstrarea dimensiunilor, diferite, pe care le aveau acolo. Nu ştiu dacă va fi păstrat cadrul metalic, ca suport pentru îngerii care ar fi, de fapt, Dl. Goe "stricks again", sau este doar o structură necesară montării, dar dă extrem de rău în peisajul şi aşa agresat. Un monument finisat nu trebuie închis într-un cadru de container abandonat iar decupajul pe faţada Teatrului Naţional este îngrozitor. Oricum, încadrarea înfiorătoare în ambient caracterizează nu doar noul monument, ci şi tot ce se întîmplă în Bucureşti, de la zgîrie-nori nou-nouţi la simple amenajări horticole, cu panseluţe scumpe în mijlocul iernii. Cifrele referitoare la costuri şi la greutatea în bronz a monumentului oscilează şi nu ne spun prea multe. Dar a fost destul, de vreme ce a mai rămas şi de un bust Caragiale în viziunea de la TNB, expus într-un colţ al mult prea pavatului parc IOR.

Denumirea consacrată, "Căruţa cu paiaţe", este nepotrivită din mai multe motive. Cel mai simplu ar fi acela că piesa cu acest nume nu aparţine lui Caragiale, ci lui Mircea Ştefănescu, un scriitor mult sau mai deloc cunoscut. A scris piesa în 1953, într-o serie de dramatizări de biografii interesante, în speţă fiind vorba de Matei Millo şi Mihail Pas-caly. În acelaşi set intră şi "Procesul domnului Caragiale", semnată de Mircea Ştefănescu în 1962. Pe de altă parte, personajele lui Caragiale, aşa producătoare de haz cum sînt ele, nu sînt paiaţe, ci caractere perfect conturate şi decupate cu mediul lor cu tot. Dacă mai descoperim flaubertian că paiaţele suntem noi, deja am jignit destul opera lui Caragiale, care nu a făcut nimic altceva decît să ne ţină oglinda în faţă de cîte ori sîntem lăsaţi singuri acasă, cu democraţia la îndemînă.

Numele oficial al monumentului ar fi "Caragialiana" ceea ce este o alegere bună, vorbeşte de lumea construită de scriitor. În schimb, porecla este genială, este una dintre cele mai inspirate din toată istoria postdecembristă, celebră pentru spirit şi porecle. "Burghezii din Caracal" sancţionează atît asemănarea cu celebra statuie a lui Rodin, cu accent pe mîna ridicată cu palma răsucită a unui personaj ieşit la rampă, cît şi plasarea în moravurile epocilor pe care le tot trăim de un secol şi ceva încoace, prin raportarea la miticul oraş. Iar pentru ce a prins în insectar Caragiale, acesta este numele universului şi a celor care îl populează, nişte "burghezi de Caracal".

Privind la monumentul Caragiale, pe gînduri de primăvară care pe alţii i-a trimis sub calul lui Carol, amintirile îmi ricoşează de pe chipul de Birlic al "Cetăţeanului turmentat" tocmai la Slatina, la monumentul Eugene Ionesco de acolo, de acelaşi autor. Tristeţea dramaturgului pariziano-slătinean nu vine din vreo mahmureală, dar are ceva de clovn în ea. Şi de Birlic recent de Bucureşti, fără nicio îndoială. Hainele ponosite, chipul modelat sumar, umerii atîrnînd ne bagă direct în angoasă, fără trecere prin vreun absurd, altul decît cel cotidian. Clovnul pensionar priveşte, stînd cuminte într-un colţ, un mare deşert paralelipipedic de marmură ce se întinde în faţa sa. Şi, deşi nu sînt suprafeţe contondente, gîndurile îmi ricoşează din nou, probabil din circumvoluţiunile pline de observaţii, tocmai la Bacău, la monumentul Bacovia construit în aceeaşi manieră de Constantin Popovici, în faţa Bibliotecii Municipale, pe promenada locală. Dacă atmosfera de la Bacău este genial de potrivită, este Bacovia pur şi simplu, cu silueta ascetică privind greu ca plumbul în jos, uitînd de nemuririle de marmură ce i se aştern la picioare, Ionesco de la Slatina este un Ionescu pur şi simplu, ba mai mult pare un saltimbanc gata să îşi ia avînt să facă tumbe pe salteaua tot din marmură.

Este clar, nu avem monumente de for public, nici în Bucureşti, dar nici în alte oraşe. Pînă acum ne plîngeam că nu avem bani. Cînd am căpătat era prea tîrziu, ne deprinsesem deja să îi folosim pervers şi corupt. Şi pes-te tot, o lipsă uriaşă de perspectivă sau una contorsionată, chinuită. Aşa cum este perspectiva noului bulevard, cel plin de praful demolărilor din Buzeşti, făcută după linia de tramvai, fără să taie scurtături abile, uşor de văzut cu Google Earth, eficiente, care să dea perspectivă, lărgime la drum şi salvare la nişte case interesante, în detrimentul unora, mult mai puţin importante, care au scăpat pentru că au fost de partea avantajată a proiectului.

Cam ca în viaţa de tranziţie, cînd alegerea şmecheră este cheia succesului. Şi, fără îndoială, pe lîngă abilitatea alegerilor, este bine să ai o bună perspectivă, inclusiv artistică.