Cauzele eşecului lui Donald Trump

Gerald Ford, Jimmy Carter, George Bush senior: cei trei preşedinţi ai Statelor Unite - doi republicani şi un democrat - au în comun cu Donald Trump ratarea celui de-al doilea mandat prezidenţial. Sunt sigurii care, după al doilea război mondial, nu au reuşit să-şi reînnoiască mandatul. De fapt, de la Herbert Hoover - ales în 1928 şi care a fost preşedinte în timpul Marii Crize -, până la Gerald Ford - primul şi sigurul preşedinte al SUA care nu a fost ales nici preşedinte, nici vicepreşedinte şi care a preluat mandatul după demisia lui Richard Nixon, în 1975 - deci aproape cinci decenii, toţi preşedinţii care au candidat la propria lor succesiune au reuşit să câştige un al doilea mandat.

În general, un preşedinte american în funcţie este avantajat în raport cu challengerii săi şi-şi poate reînnoi fără mari dificultăţi mandatul. Din 1789, când îşi începea mandatul primul preşedinte american - George Washington - până astăzi, doar 10 preşedinţi, inclusiv Donald Trump, nu au reuşit să câştige al doilea mandat succesiv. Unul dintre aceştia, Grover Cleveland, deşi nu a câştigat al doilea mandat succesiv, fiind înfrânt în 1888, şi-a luat revanşa în 1892 împotriva celui care-l învinsese cu patru ani înainte, Benjamin Harrison, fiind şi al 22-lea şi al 24-lea preşedinte al Americii. Iar în întreg secolul al XIX-lea, în afara celor doi pomeniţi mai sus, doar doi membri ai familiei Adams, John Adams în 1800 şi fiul său, John Quincy Adams în 1828, nu au câştigat al doilea mandat. Iar în secolul al XX-lea, în afara celor patru amintiţi mai sus - Herbert Hoover, Gerald Ford, Jimmy Carter şi George Bush senior - doar William Howard Taft, în 1912, nu a reuşit să câştige un al doilea mandat. Deci Donald Trump este primul preşedinte din secolul al XXI-lea nu câştigă al doilea mandat.

Lipsit de orice experienţă politică - a fost primul preşedinte ales fără să fi ocupat vreodată funcţii politice sau militare -, Donald Trump a încercat să folosească o combinaţie letală de populism şi fundamentalism ca politică de substituţie. Această alegere ideologică l-a pus în situaţia de a fi mereu minoritar, fiind sigurul preşedinte american a cărui popularitate nu a trecut niciodată de 50% în sondajele Gallup. Respingerea sa de către majoritatea opiniei publice americane s-a tradus şi în voturile obţinute, căci nici în 2016, nici în 2020, Donald Trump nu a reuşit să câştige votul popular. Strategia sa a mizat pe câştigarea marilor electori, nu a votului popular, concentrându-se asupra câtorva state şi încercând să descurajeze mobilizarea electorală a democraţilor, ca şi în 2016, printr-o paletă largă de ştiri contrafăcute şi manipulări. Dar victoria lui Joe Biden - un candidat centrist care putea convinge şi electoratul indecis, motiv pentru care s-a încercat compromiterea sa încă din 2019 - era evidentă înainte de 3 noiembrie datorită votului masiv cu anticipaţie care a atins 100 de milioane de voturi. Anticipând o asemenea situaţie, campania Trump a încercat din vară să acrediteze ideea că votul prin corespondenţă este un mijloc de falsificare a alegerilor.

Toţi cei 9 preşedinţi anteriori care n-au fost realeşi au fost victimele conjuncturii politico-economice şi/sau ale luptelor intestine din propriile lor partide. În cazul lui Donald Trump, criza Covid a jucat un rol în înfrângerea sa, dar ceea ce l-a pus dintru-început într-o situaţie complicată a fost propensiunea sa pentru combinaţia ideologică dintre populism şi fundamentalism. Aceasta a fost şi cheia succesului său din 2016 şi cea a eşecului din 2020. Deşi cele două curente ideologice sunt cât se poate de diferite, există un punct comun pe care Donald Trump l-a speculat: populiştii şi fundamentaliştii sunt ostili modernităţii şi consecinţelor sale. Avantajele poziţiei de preşedinte în funcţie - controlul executivului, dar mai ales capacitatea de a impune temele de dezbatere şi de campanie - au fost limitate de orientarea lor ideologică.