Ce iese la împărţeală

Săptămâna trecută am semnalat o dificultate în calea alocării mandatelor din cele două Camere. Am luat exemplul Senatului, pentru că acolo problemele sunt evidente. Pentru a relua, pe scurt: să presupunem o reducere la un număr de 100 de mandate. Cum le împărţim la 45 de "judeţe"? (Capitala este echivalentul, în populaţie, a 4 judeţe medii). Oricum o dăm, oricum o întoarcem, operaţiunea dă resturi foarte mari.

Sau alocăm două mandate de senator fiecărui judeţ, deci un total de 90 de mandate. Această diviziune ar duce însă la variaţii extreme ale normei de reprezentare. Astfel, cel mai populat judeţ (Iaşi, 774.000) ar fi reprezentat de un senator la 387.000 de locuitori, în vreme ce judeţul cel mai puţin populat (Covasna, 211.00) ar fi reprezentat de un senator la 105.000 de locuitori. Cu alte cuvinte, o normă de reprezentare care variază de aproape 4 ori, în condiţiile în care variaţiile colegiilor trebuie păstrate în limitele de 10%.

Tot săptămâna trecută afirmam că există, totuşi, două metode de alocare a mandatelor care ar evita aceste dificultăţi. Încep cu una care suspectez că este destul de originală. Un sistem de compensare între cele două Camere.

Şi actualul sistem de vot este unul cu compensare (care produce, în anumite distribuţii ale votului, mandate suplimentare). Noutatea ar fi că, de data aceasta, transferăm voturi între Camere. Să presupunem, pentru simplitate, că la nivel de Senat organizăm alegeri directe, majoritare, în colegii uninominale ("uninominal pur"). Voturile primului clasat din fiecare colegiu duc în reprezentare la nivelul Senatului. Celelalte se pot distribui partidelor care nu au primit reprezentare la nivelul Senatului, în funcţie de apartenenţa politică a candidatului. Spre exemplu, Partidul Mov a primit 7.000 de voturi şi Partidul Verzui a primit 4.000 de voturi. Mov a câştigat mandatul de senator. Într-un sistem majoritar real, voturile celorlalte partide nu s-ar regăsi direct în reprezentare. Aici, însă, cele 4.000 de voturi ar fi transferate la Cameră, pentru a se adăuga celor primite direct de Verzui. Eventual, pentru a genera mandate suplimentare, care să compenseze, la o Cameră, inegalitatea normei de reprezentare din cealaltă Cameră.

Am născocit acest sistem mai degrabă pentru a sublinia o dificultate, pe care unii comentatori nu o sesizează atunci când propun un "sistem de vot mixt" cu "uninominal" la Senat şi "liste" la Camera inferioară. Ce facem dacă avem majorităţi cu totul diferite la Cameră şi la Senat? Mergem din blocaj în blocaj? Cu proiecte adoptate pe bandă la o Cameră şi respinse, tot pe bandă, la Cealaltă? Drept este că a avea exact aceleaşi majorităţi te face să te întrebi ce sens mai are diviziunea în Camere...

Aşa încât solidă îmi pare cea de-a doua posibilitate: alegeri în colegii organizate fără o referinţă directă la graniţele judeţelor. Nu există nici o constrângere, nici constituţională şi nici practică, ce obligă legiuitorul să înghesuie toate colegiile electorale între graniţele judeţelor. Dacă mă gândesc bine, nici acum nu sunt toate organizate la nivel judeţean: două colegii senatoriale şi patru de deputaţi, reprezintă Diaspora, cu graniţe trasate la nivelul continentelor.

Matematic, este soluţia perfectă. Se pot organiza astfel oricâte colegii sunt necesare, fără să ne mai preocupăm de resturi. Douăzeci, cincizeci, nouăzeci, o sută, o mie de colegii - câte dorim. Nici variaţia normei de reprezentare nu ar fi o problemă, pentru că aceste colegii pot fi, practic, egale.

Paradoxurile şi complicaţiile diviziunii sunt cunoscute în teoria sistemelor de vot sau în teoria reprezentării politice. Pentru scopurile noastre, acum, putem vizualiza problema cu care ne confruntăm. Vă mai amintiţi primele telefoane mobile cu cameră foto? Ele produceau imagini oribile, granulate. Se întâmpla aşa pentru că numărul de pixeli dintr-un cadru era foarte redus. Cam aşa se întâmplă şi în alocarea mandatelor, precum şi în divizarea unor comitete. Un număr redus de "pixeli" (colegii electorale, locuri în comitet etc.) determină dificultăţi în compunerea unei imagini plauzibile.

Leibniz, la începuturile epocii moderne, afirma că neînţelegerile dintre politicieni îşi pot avea o rezolvare simplă. În loc să se certe, protagoniştii ar trebui să spună: "Calculemus!" (să calculăm). Am unele îndoieli că lucrurile sunt atât de simple (sau de complicate - depinde cum privim). Cu toate acestea, un minim de rigoare este de dorit.

Actuala împărţire a judeţelor datează din 1968. Nu discut acum dacă este bună sau rea, deşi consensul publicului şi al politicienilor pare să fie că ceva trebuie făcut în privinţa aceasta. Problema este alta: diviziunea judeţelor a fost şi este folosită în scopuri electorale.

Observaţi contradicţia. Spunem că am trecut, în Decembrie 1989, la un sistem democratic. Şi totuşi, de 25 de ani grefăm acest sistem pe diviziunile stabilite de regimul comunist.

Mă tem că socoteala este, matematic demonstrabil, păguboasă.