Ceauşescu şi Xi Jingping

Am realizat că "tovarăşului" i s-a înfundat în seara zilei de 20 Decembrie 1989. Nicolae Ceauşescu tocmai se întorsese din "vizita oficială" pe care o făcuse în Iran. România fierbea şi el se ţinea de călătorii. Românii nu erau deloc amuzaţi. Percepţia generală era că fugise, sperând că toată "agitaţia" se va potoli.

Însă la Timişoara lumea era tot în stradă. Nemulţumirea dădea în clocot. Aşa că "geniul Carpaţilor" a decis să apară la televizor, unde a ţinut un discurs delirant. Incapabil să recunoască problema, Ceauşescu s-a limitat la sloganuri şi la ameninţări. Dar toată lumea a realizat că era pe cale să piardă controlul. Spre deosebire de toate celelalte discursuri, cu care ne exaspera de ani de zile, de data aceasta nu părea în apele lui. Ca niciodată, era secondat în studioul de televiziune de nişte paiaţe din "Biroul Politic Executiv", inclusiv de nevasta lui, care se muta, nervoasă, de pe un picior pe altul.

În 1989, Xi Jingping era un "boss" al Partidului Comunist Chinez din provincia Fujian. Foarte probabil că a urmărit şi el, ca toată lumea, sfârşitul Ceauşeştilor. Din câte se pare, nu a înţeles însă nimic.

Pe Nicolae Ceauşescu l-au tras în jos două ghiulele, pe care chiar el şi le-a prins de picior. Prima a fost convingerea paranoidă că are întotdeauna dreptate. Omul chiar credea că ştie de toate. Nu era subiect pe care să nu fie gata să îl abordeze. Sigur, el era în realitate un ignorant agresiv. Dar avea idei cu privire la orice, pe care le comunica cu un aer de dispreţ superior.

A doua a fost naţionalismul economic. După el, România era înconjurată de duşmani care doresc să o fure. Aşa că soluţia sa a fost să o izoleze economic. Fabricile din România trebuia să producă orice provenea din import. Chiar dacă rezultatul era grotesc. Îmi amintesc "guma de mestecat" românească de pe atunci. Nici nu vreau să ştiu ce puneau în ea. Era un fel de pastă ciudată, cu gust de făină.

Zilele trecute, în China comunistă au izbucnit proteste de masă. Sunt primele de acest fel de la proclamarea Republicii Populare Chineze, în 1949. Spre deosebire de protestele din 1989, care au mobilizat doar studenţii din Pekin, de data aceasta milioane de oameni au ieşit în stradă, în numeroase oraşe. S-au săturat de politica de "Covid-Zero" a lui Xi Jingping.

În acest punct, să facem o recapitulare. Prin vara anului 2019, un laborator din Wuhan făcea experienţe cu viruşi preluaţi de la lilieci. Scopul era de obţine un produs artificial mai letal, capabil să fie folosit ca o armă biologică. Experimentul a dat rezultate peste aşteptări. Monstrul a scăpat din laborator. A urmat pandemia din 2020-2021. Milioane de oameni au murit. Autorităţile de la Pekin ştiau, din primul moment, cu ce virus au de-a face. Au păstrat tăcerea şi au luat măsuri drastice de carantină. Restul lumii s-a dezmeticit prea târziu.

Pierderile de vieţi omeneşti au fost, în China comunistă, comparativ mult mai reduse decât în alte state. (Cel puţin la nivelul cifrelor oficiale, probabil falsificate). Aşa că secretarul-general al comuniştilor chinezi s-a împăunat cu "realizările". Acum insistă din nou cu politica aceasta absurdă, de "Zero-Covid". Asta presupune carantinarea drastică a zeci de milioane de oameni. Unii au fost închişi pe aeroport sau la parcul de distracţii.

Situaţia este complicată de naţionalismul economic. China comunistă a dezvoltat propriile vaccinuri. Ani de zile a refuzat să accepte dovezile de vaccinare cu produsele occidentale. Şi-a trâmbiţat propriile tehnologii ca superioare celor vestice. Însă prin 2021 a devenit evident că aceste vaccinuri erau mai degrabă "apă de ploaie". Statele care au fost suficient de naive să accepte să le folosească au constatat că imunitatea dată de acestea se evapora imediat.

Acum regimul de la Pekin este într-o fundătură. Virusul a ajuns la forma Omicron, un stadiu extrem de agresiv, în faţa căruia cele un miliard de vaccinuri administrate de oficialităţi au cam tot atâta eficienţă precum un ceai de muşeţel. Logic ar fi ca Republica Populară Chineză să producă vaccinuri din noua generaţie, bazată pe tehnologia mRMN. Dar există o piedică... Tehnologia necesară este patentată de firmele occidentale. Şi cum Xi Jingping nu poate accepta să meargă să o cumpere din Vest, rămâne... cum am stabilit.

Adică drept spre prăpastie. Oamenii sunt în stradă, dar regimul se face că nu aude nimic. Şi insistă să facă lucrurile ca la începutul lui 2020. Pagubele economice sunt gigantice. Iar chinezii constată că în vreme ce lumea normală îşi vede de treabă, ei sunt mânaţi ca vitele, în ţarcuri, de poliţişti în combinezoane şi cu măşti.

Unde se va sfârşi această tragicomedie? Spre deosebire de Ceauşescu, este posibil ca Xi Jingping să supravieţuiască acestui moment. Regimul său are resurse mai multe decât a avut la dispoziţie "stejarul de la Scorniceşti". Dar impresia este că zilele dictatorului de la Pekin sunt numărate. Chinezii au văzut, în sfârşit, ce fel de personaj îi conduce.