Cecitate politică

Dacă în principiu toate partidele româneşti trec prin criză, dacă încrederea în partide este peste tot în lume în descreştere, starea stângii socialiste în Europa devine deja o problemă serioasă. Şi pentru prima dată, chiar dacă din motive diferite, PSD este sincron cu familia politică de la care se revendică. Ca şi fraţii săi mai mari şi mai experimentaţi, şi partidul lui Mircea Geoană este în criză. Până în urmă cu două decenii, în mod tradiţional stânga dădea sensul politicii, iar dreapta reacţiona, se opunea şi refăcea echilibrul atunci când situaţia se debalansa. După criza statului providenţă, socialismul nu şi-a mai găsit cadenţa. Intrată în logica politicilor guvernamentale familia politică socialistă şi-a epuizat arsenalul. De parcă odată cu emergenţa clasei mijlocii de obiectivele ei ar fi fost realizate. Această mecanică politică a progresului care a stat la baza evoluţiei politice în secolele XIX-lea şi al XX-lea a încetat să mai funcţioneze. Şi mecanismul instituţional care fusese clădit pe acest eşafodaj riscă să se prăbuşească. Chiar dacă nu este singura variabilă explicativă, dinamica electorală a socialismelor în câteva state occidentale ilustrează recesiunea stângii. Cu excepţia Spaniei în 2004 şi a Italiei în 2006, dar unde rolul stângii trebuie înţeles în funcţie de particularităţi, situaţia electorală a partidelor socialiste s-a dovedit precară. Franţa şi Belgia au dovedit-o în ultima săptămână. Tulburările de comportament ale socialiştilor ajunşi la guvernare, fie la nivel central, fie la nivel local, au provocat respingerea acestora de către un nou electorat, format în epoca multiplicării canalelor de televiziune şi a internetului.

Aşa că PSD nu este singur în suferinţa sa. Doar că spre deosebire de stânga occidentală PSD nu suferă de orbire, ci de cecitate. Sigur, cele două cuvinte sunt sinonime, dar exprimă două variante de raportare la realitate. Dacă la nivel lexical orbirea este clară pentru toată lumea, referinţa la cecitate dă seama fie despre o abordare profesionistă, fie despre una pretenţioasă. Iar în cazul PSD e vorba de un tip de pedanterie. Refuzând să accepte diagnosticul, PSD caută explicaţii conjuncturale. Mult prea personalizat de la origine, PSD nu poate să depăşească criza de succesiune. Nimeni nu îi poate succeda lui Ion Iliescu. Nici măcar Ion Iliescu. În aceste condiţii PSD este blocat într-o bătălie fratricidă fără sorţi de izbândă.

Până la pierderea alegerilor PSD se iluziona că este un partid puternic. Apărat de poziţia de putere, protejat de sistemul legislativ pe care l-a moşit PSD sub zodia Năstase a neglijat orice construcţie doctrinară. Rămas un simplu partid de opoziţie, chiar şi binevoitoare, PSD nu şi-a întors faţa spre electorat. Iar acesta, eliberat de vraja sau dictatul puterii, după caz, s-a reorientat. Şi cum Traian Băsescu era la îndemână, acesta a preluat moştenirea electorală a pesedismului. Ori tocmai această situaţie arată inconsistenţa doctrinară a socialismului românesc. Timp de un deceniu şi jumătate pesedismul, în diferitele sale forme, a mizat pe pragmatism şi forţă administrativă. Chiar şi astăzi forţa liderilor noi ce au impus în ultimul an nu constă în capacitatea de mobilizare a electoratului, ci în felul în care distribuie resurse publice.

Socialismul occidental şi-a abandonat electoratul, iar acesta a evoluat şi s-a emancipat. Spre deosebire de acesta socialismul românesc nici nu şi-a construit electoratul. Convins că forţa administrativă va ţine loc de ideologie PSD s-a pregătit doar pentru guvernare. Şi când aceasta nu i-a mai fost oferită, situaţia s-a deteriorat rapid. Dar nu doar pesediştii suportă consecinţele acestei situaţii. Căci cecitatea PSD afectează întreg sistemul politic românesc.