Centenar, bicentenar, eveniment cultural

Începem un nou an şi pe piaţa de artă, o zonă de băgare a banilor din ce în ce mai importantă, deşi con-şti-entizarea acestui fapt este mult în urma ritmului în care atragem atenţia asupra acestei realităţi. Ca la orice schimbare de ani, se fac bilanţuri, dar mai ales previziuni. De obicei, acestea din urmă debordează de optimism, propun numai limite superioare cu capul în nori şi se va vinde mai mult decât se va oferi. Altfel spus, volumul anticipat al vânzărilor va depăşi volumul ofertei, precum în agricultura comunistă, când arăturile raportate oficial depăşeau suprafaţa ţării.

Acum nu a mai fost aşa, semnele de întrebare şi îndoielile au redus sonorul şi au tăiat din cifre. Oamenii se tem de viitor iar vânzările de artă sunt tributare acestei tendinţe. Şi asta deşi pe plan internaţional, ba chiar şi naţional, piaţa de artă de maximă vizibilitate, cea a vânzărilor publice, la licitaţie, vine cu cifre, în formă absolută sau relativă, cel puţin încurajatoare. Într-un studiu foarte recent al Tudor-art, care cumulează rezultate certe, vedem că numărul ofertelor de artă plastică a fost mai bine de dublul celui din 2007, cel al adjudecărilor aproape exact dublul, numărul artiştilor vehiculaţi în aceste vânzări a crescut cam cu 50%, ceea ce este mult, iar banii de adjudecare sunt de 4-5 ori mai mulţi. O astfel de situaţie ar fi minunată dacă nu ar trebui să fie normală. Dar să vedem, totuşi, ce drăcuşori se ascund printre detalii.

În primul rând, statisticile internaţionale vorbesc de peisaje ale comerţului de artă de-a dreptul încântătoare, încât ajungi să crezi ori că arta se vinde în altă lume decât cea actuală, stăpânită de criză, ori că s-a priceput la nivel de-a dreptul galactic că arta este o piaţă de refugiu pentru investiţii, poate ultima.

În al doilea rând, e vorba de o serie de realităţi ale pieţei româneşti, care fac ca la noi să nu meargă cheile consacrate internaţional. În preambulul studiului său, Tudor-art ţine să precizeze, printre altele, că nu publică date pe care nu le poate proba. Păi, cum vine asta, datele puse pe site de casele de licitaţie după fiecare vânzare nu sunt adevărate? Răspunsul este clar: nu întotdeauna! Cu voie sau fără voie, casele de licitaţie trec în aceste raportări vânzări care nu au fost făcute şi nu menţionează unele realizate în fapt. Nu sunt puţine şi nici lipsite de importanţă lucrările de artă plastică ce apar ca fiind vândute, cu preţul scris în clar în dreptul lor, dar ele au rămas, de fapt, tot în proprietatea vechiului proprietar. Unele continuă să apară şi în clasamente, chiar dacă vânzarea nu s-a consumat. În sens contrar, mai toate casele de licitaţii de artă permit vânzarea ofertelor fără de căutare în timpul şedinţei şi după ce s-a tras cortina pe scena licitaţiei. Este chiar o tehnică îndelung exersată de comercianţi, în funcţie de reglementările casei, de a cumpăra mai ieftin chiar decât preţul de intrare în licitaţie. Dacă lotul nu s-a dat în timpul şedinţei de licitaţie, unele case permit sau permiteau să faci o ofertă după ce ciocănelul a marcat finalul vizibil. Acest fenomen a tranchilizat mult timp vânzările, oferind în schimb momente de isterie. Dacă nimeni nu dă preţul cerut, de ce să te apuci să sari tu cu banii, când poţi să faci pe salvatorul, după licitaţie, şi să dai şi mai puţini bani? Aşa că un număr însemnat de lucrări apăreau ca nevândute în sală dar erau plasate după, la preţuri sub cele respinse de piaţă. Dar dacă eşti croit să cumperi o piesă, ea e gata-gata să se retragă în culise, înfrântă în confruntarea cu comerţul, şi se trezeşte cineva, mai milos, mai inocent sau doar hotărât, să dea preţul cerut eşti obligat să contralicitezi, şi constaţi că şi alţii îşi doreau în secret aceaşi piesă, şi dai şi tu, dau şi ei şi uite aşa, oferta aproape nevândută este acum regina balului.

Bineînţeles, în discuţia despre fenomenele pieţei de artă intervin, brutal şi gălăgios, falsurile. Deloc inofensive, falsurile riscă să distrugă piaţa de artă, după cum spunea, la sfârşitul anului trecut, un galerist româno-parizian care a crezut că poate să-i aducă acasă pe marii profeţi români ai artei universale, mai ales a celei de avangardă. Tocmai se petrecuse atunci o licitaţie impregnată de falsuri, inclusiv din zona lui de interes, fapt care l-a decis să renunţe la spaţiul ce începuse să fie un fel de templu al artei adevărate la preţuri corespunzătoare. De fapt, devenea un fel de muzeu, puteai să admiri piese unice, demne de marile muzee, dar puţini mai şi cumpărau. Pe piaţa românească, cumpărătorii au, în schimb, alternative mult mai ieftine, cu o autenticitate mai mult decât îndoielnică. De fapt, e cert că nu sunt decât falsuri de doi bani, propuse la preţuri pe măsură şi cumpărate conform celui mai distructiv dicton ce putea funcţiona pe piaţa de artă: la cât am dat pe el, e suficient de Grigorescu. În momentul în care şi vânzătorul şi cumpărătorul îşi asumă, tacit, faptul că nu este o piesă autentică, şi preţul va fi mai mic. Cota bietului artist se duce în jos şi inclusiv asta se vede în rezultatele cumulate şi contabilizate tot mai des în ultimul timp. Iar formalităţile sunt perfect respectate, vânzarea a avut loc, preţul cerut a fost confirmat, hai cu el în statistici.

Din fericire, încă mai sunt opere importante de artă plastică pe piaţă şi chiar dacă specialiştii şi experţii ne trădează tot mai des girând tot felul de orori, tot vom avea de ce să ne bucurăm şi chiar să cumpărăm. De fapt, evoluţia cea mai importantă de pe piaţa românească de artă este deschiderea tot mai mare a comercianţilor spre latura culturală a afacerii lor. Cu ani în urmă, era o singură casă de licitaţii care nu făcea nimic altceva decât să ofere, într-un ritm aproape enervant de respectat, piese de artă şi de colecţie spre cumpărare deschisă. Singurul eveniment remarcabil al acelor ani a fost întreruperea respectivului ritm bisăptămânal în timpul verii. În prezent, avem mult mai multe case de licitaţii de artă şi, cu excepţia acelui vechi concurent, toate celelalte vin cu idei şi iniţiative de mare eveniment cultural. Şi acum chiar că trebuie să enumerăm Artmark, Goldart şi Quadro de la Cluj.

Comercianţii de artă cu vocaţie şi de nivel intelectual corespunzător sunt singurii care îşi mai amintesc de cei mai uitaţi dintre actorii de pe piaţa de artă: artiştii. În 2011, s-au împlinit două centenare de naştere, al lui Jean Cheller şi, respectiv, Constantin Calafeteanu. Primul a fost subiectul unui interesant procedeu de impunere pe piaţă a unei cote impresionante, nici pe departe justificată de valoarea artistică a creaţiei sale. Al doilea a trăit mai mult, sunt contemporani care l-au cunoscut sau au scris despre el, dar nici data lui exactă de naştere nu circulă public. În schimb, se ştie ziua în care s-a născut Carol Popp de Szathmary, un personaj epocal al artei şi istoriei româneşti. Ei bine, s-a născut pe 11 ianuarie 1812, exact acum 200 de ani şi 2 zile. Nici despre cei doi din 2011 şi nici despre bicentenarul Carol Popp de Szathmary nu s-a spus vreun cuvânt. Nici nu s-a prins cultura română de ce eveniment a ratat şi câte a făcut acest om providenţial pentru această naţie! Biografia sa este extrem de bogată mai ales în viziuni. Este printre primii fotografi ai lumii, a fost în teatrele de război ale vremii şi şi-a expus fotografiile în vitrina hanului Bossel din Bucureşti, unde a locuit. Dacă îl vedem, în vreo poză de epocă, pe acest om din secolul al XlX-lea cu un laptop sub braţ, nu ar trebui să ne mire, ar fi perfect în spiritul său.

Tot acum 2 zile s-a împlinit un sfert de secol de la plecarea dintre francezi a pictorului român de renume mondial şi de avangardă Jacques Herold. Centenarul lui, rotunjit în 2010, a fost marcat în Franţa şi total nebăgat în seamă în România. Desigur, cu excepţia acestui colţ de presă românească, unde vom continua să vorbim despre banii şi cultura comerţului de artă.