Cînd Putin se joacă pe întuneric cu degetele în priză

Dacă mai era nevoie de un argument convingător, el le rînjeşte în faţă acum, hidos, tuturor celor care au pus semnul egalităţii între încheierea războiului rece şi aşternerea de la sine, în spaţiul euro-atlantic, a unei cvasi-permanente, luminoase şi mai ales paşnice noi ordini de securitate. Una în care ameninţările clasice pe scară largă au devenit atît de puţin probabile încît pot fi considerate, practic, imposibile, iar pericolul nuclear şi-a pierdut cu desăvîrşire relevanţa politică. Să fim bine înţeleşi. Această eroare de "matematică politico-strategică" nu a fost făcută de Gogu, ăla din reclamele de geniu cu autobuzul şi tramvaiul, ăl de punea mai apoi mîna pe cablul de înaltă tensiune pe care tocmai îl scosese din greşeală cu escavatorul din pămînt, fără să ştie ce este. Nu, ea a fost pentru aproape trei decenii politica oficială a Statelor Unite, a Marii Britanii, a Franţei, a Italiei şi a altor importante state ale Europei. Ba, de la Washington au sunat în vreo trei rînduri trîmbiţele menite să dărîme zidurile Organizaţiei Nord Atlantice. Nu ale Ierihonului inamic, ci ale cetăţii care îi adăpostea chiar pe întreprinzătorii şi creativii trîmbiţaşi!

"Dezmembrarea NATO", după modelul fostului Tratat de la Varşovia, a fost pe agenda politică atlantică, prima dată, la începutul anilor 90 înainte de disoluţia URSS, cînd doar vehemenţa doamnei Thatcher şi developarea "problemei iugoslave" au oprit drumul pavat de Administraţia Clinton către "scoaterea la pensie" a acestui "vestigiu ofilit" al apusei ere de confruntare dintre Est şi Vest.

A doua oară, sub înrîurirea unor "mari pre-gînditori americani" cu studii geopolitice la seral şi fără frecvenţă care au "inspirat" modificarea Conceptul Strategic al NATO în detrimentul intereselor vitale ale Alianţei, diluînd masiv capacitatea ei de descurajare în faţa unei agresiuni, în favoarea unor elusive misiuni menite să "cureţe lumea" de ameninţarea terorismului internaţional. În sfîrşit, a treia oară cînd, fără mari reţineri, pe faţă, Administraţia Trump a trecut Germania în rîndul statelor neprietene ale SUA, Uniunea Europeană a fost catalogată drept un exoschelet al Germaniei, adică ostilă în egală măsură SUA şi destinată să fie bine şubrezită, dacă nu chiar desfiinţată, prin tot felul de exituri, de la cel britanic consumat deja, la cele care se coceau mai la est, prin Polonia şi Ungaria. Cît despre NATO, ce să mai vorbim? În "viziunea Trump"...doar un morman de fiare vechi pe care contribuabilul american nu are de ce să le mai finanţeze, întrucît, în viziunea trumpiană, nu mai servesc practic la nimic din ceea ce contează pentru interesele Americii. Pe ce armătură a fost aşezată toată această nouă arhitectură de securitate a zonei euro-atlantice? Într-o oarecare măsură pe angajamentele şi promisiunile de bună credinţă asociate cu semnătura Rusiei aşternută pe istoricul Acordul de cooperare cu NATO, pe angajamentele instituţionale luate în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Securitate din Europa la care Rusia este parte, pe asigurările date, la vremea lor, de Gorbaciov şi Elţîn. Într-o măsură şi mai mare, însă, pe o tunelată "viziune realistă" a "caselor" de analiză politică din SUA, din perspectiva cărora Rusia nu are cum să îşi mai asigure realizarea obiectivelor strategice, oricare ar fi acelea, dacă iese din reţeaua convenţiilor şi înţelegerilor stabilite cu Occidentul după încheierea războiului rece. Nu are nici interesul, în bună măsură, nici capacităţile militare necesare. Mai mult, nu există soluţii cîştigătoare pentru ea într-o asemenea eventualitate. Costurile politice şi economice ar fi atît de mari, încît aventura ar avea ca singur efect sinuciderea politică a celor care ar întreprinde-o şi decăderea dramatică a Rusiei în lista statelor care contează cu adevărat în noua ordine globală. Ca să fim drepţi pînă la capăt, trebuie totuşi spus că, atît mediile de analiză politică, cît şi cele ale deciziei la nivel înalt, au fost dominate mai totdeauna de "prejudecata" larg împărtăşită a unui înalt grad de raţionalitate în alegerea mutărilor pe care puternicii lumii le fac pe marea tablă de şah a geo-politicii. Nimeni nu a fost dispus să cerceteze mai îndeaproape şi cu atît mai puţin să dea credit ipotezelor care ar fi luat în calcul decizii, la cel mai înalt nivel, cu încărcătură de iraţionalitate preponderentă sau larg dominantă. "Noroc" cu Putin care s-a apucat să se joace cu degetele în priză în bezna în care l-a cufundat exerciţiul de lungă durată al autointoxicării severe cu ideologie stalinisto-imperială.

Toate aceste erori adunate în istoria ultimelor trei decenii ale Alianţei Nord Atlantice sunt considerate, în sfîrşit, ceea ce sunt: costisitoare şi periculoase deraieri de la pulsul realităţii. Şi, nu doar recunoscute, ci şi îndreptate, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. După o lună de distrugere masivă în Ucraina, liderii NATO reuniţi ieri la Bruxelles au fost capabili în sfîrşit să privească în faţă faptul că Rusia, cel puţin în dominanta putiniană, nu mai este de mult un contributor al securităţii euro-atlantice, ci ăl de bagă beţe-n spiţe şi dă cu parul în oalele din car; că ameninţările la adresa spaţiului NATO, rezultate din folosirea pe scară largă a forţelor convenţionale, cum este cazul invaziei ruseşti în Ucraina, nu mai pot fi considerate elucubraţii teoretice, ci trebuie aşezate ca teme realiste de planificare a forţelor şi acţiunilor NATO, menite să blocheze, contracareze şi anihileze, la nevoie efectele lor; că ameninţările cu folosirea armelor de distrugere în masă, chimice, biologice şi chiar nucleare, trebuie din vreme şi credibil "tamponate" cu mijloace şi măsuri credibile, că numărul, structura şi nivelul de operaţionalitate al forţelor NATO dislocate în zonele critice trebuie imediat sporite. În sfîrşit, că NATO este singurul instrument, politic şi militar, pe care statele membre se pot baza pentru a îşi asigura securitatea, în condiţii extreme, oricît de improbabile ar putea să pară ele, la un moment sau altul. Aşa se face că reuniunea de urgenţă a NATO de la Bruxelles a decis imediat completarea lanţului formaţiunilor pregătite de intervenţie şi staţionate în spaţiul est european, cu Bulgaria, România, Slovacia şi Ungaria, a decis restructurarea şi întărirea semnificativă a forţelor militare destinate intervenţiei rapide, atît cele terestre, cît şi aeriene şi maritime; a întărit postura politică şi mesajele cu valoare semnificativă de descurajare, menite să contribuie la de-escaladarea şi oprirea acţiunilor militare ale Rusiei în Ucraina, la angajarea de negocieri cu finalităţi precise, operaţionale, determinante pentru oprirea agresiunii la care sunt supuse populaţia, economia, mediul şi întreaga infrastructură critică a Ucrainei.

Fără să vrea, în loc de difuzorul propagandei cu care speră să îşi salveze regimul, Putin a reuşit să bage în priză cablul de la NATO.