Cine ar face aşa ceva?

Acum câteva zile, doi tineri au aşezat două bombe pe traseul maratonului din Boston. Imaginile îi arată înconjuraţi de o mulţime în care se află şi copii. Au pus bombele şi au plecat. În urma lor au lăsat trei morţi (printre care un copil de opt ani) şi oameni cu picioarele amputate. Şi o întrebare: cine ar face aşa ceva?

Din primele relatări, se pare că erau doi fraţi de origine cecenă, stabiliţi în Statele Unite. Dar întrebarea rămâne. Sunt mulţi ceceni pe lume, inclusiv în Statele Unite, dar asta nu explică gestul celor doi. Cine sunt aceşti oameni care pun bombe pentru a ucide civili, fără nici o noimă?

Auzim adesea că este vorba de "religie", în special de "islamism". Problema cu o asemenea explicaţie: este prea simplă. Enunţi un concept - "religia" - şi aştepţi ca sensul să apară ca dintr-un fel de pălărie. Sunt sute de milioane de musulmani pe lume. Doar o fracţiune infimă s-a gândit să pună bombe în restaurante ori să execute copii care ies de la şcoa­lă (aşa cum a făcut-o, anul trecut, la Toulouse, un alt terorist). Prin urmare: cine ar face aşa ceva?

Nu ştim încă ce a fost în mintea făptaşilor din Boston. Nici dacă au primit ajutor de la o reţea teroristă. Însă ar fi util să trecem în revistă unele dintre teoriile în domeniu. Unele sunt surprinzătoare.

Iar una dintre cele mai surprinzătoare este aceea cuprinsă în recenta carte a lui Adam Lankford, "Mitul martiriului" (Macmillan, 2013). Autorul afirmă ceva care, fiind atât de evident, pare să fi scăpat atenţiei comentatorilor. După el, cei care comit acte de terorism suicidar, precum şi criminalii dezlănţuiţi (rampage killers), au probleme psihice. Mai precis, depresie cronică asociată cu tendinţe suicidare. Organizaţiile teroris­te recrutează asemenea persoane, iar propaganda îi prezintă, după atentat, drept "martiri" ai unei cauze politice sau religioase.

Evident, trebuie să aşteptăm rezultatele anchetei din Boston. Dar o ştire mi-a amintit de cartea lui Lankford. Se pare că unul dintre cei doi fraţi, care locuia în Statele Unite de zece ani, ar fi afirmat că nu are nici un prieten american şi că "nu îi înţelege" pe aceşti oameni. Unchiul lor, care a denunţat categoric faptele celor doi, a declarat că aceştia erau "nişte rataţi, care îi urau pe toţi cei din jurul lor". Iar unul din membrii familiei rămase în regiunea lor natală afirmă că celălalt frate s-ar fi întors pentru un an din Statele Unite pentru că era "nostalgic". Este "nostalgic" un eufemism pentru "deprimat", mai ales într-o societate tradiţională?

Iarăşi, în acest stadiu, nu ştim. Este hazardat să conturăm portretul psihologic al unor personaje extreme. Dar nu este imposibil, în principiu. Lankford, profesor la Universitatea din Alabama, a colaborat cu agenţiile de securitate americane în activităţi anti-teroriste, iar evidenţa prezentată în cartea sa este impresionantă. După el, teroriştii sinucigaşi şi criminalii dezlănţuiţi apar mai ales în comunităţile unde prohibiţia împotriva sinuciderii "clasice" este puternică.

Cu toate că nu se concentrează asupra terorismului, cartea lui Willam T. Cavanaugh, "Mitul violenţei religioase. Ideologia seculară şi rădăcinile conflictelor moderne" (Oxford, 2009), este tot o critică a ideii comune după care acţiunile violente sunt explicate de "religie". Desigur, este greşit să judecăm după aparenţe. Dar dacă totuşi o facem, s-ar putea spune că atentatorii din Boston nu arătau ca nişte asceţi religioşi.

Una dintre cele mai influente lucrări în domeniu, cartea lui Robet A. Pape, "Murind pentru a câştiga. Logica strategică a terorismului suicidar" (Random House, 2006) prezintă o altă analiză. Nici Pape, profesor de ştiinţe politice la Chicago, nu crede că "religia" explică prea multe. Atentatele teroriste sunt explicate mai degrabă de un calcul strategic, precipitat de o ocupaţie străină împotriva căreia autohtonii (de regulă organizaţii seculare, nu religioase) opun un război "asimetric". Problema cu ipoteza lui Pape este că nu adresează în niciun fel profilul atentatorilor "dezlănţuiţi" din comunităţi altminteri paşnice cum trebuie să fi fost aceea de la Boston.

O altă lucrare atipică este aceea a lui Charles Kurzman, "Martirii lipsă. De ce sunt atât de puţini terorişti musulmani" (Oxford, 2011). Susţinerea pentru "islamismul revoluţionar" pare să nu fie corelată cu susţinerea pentru terorism, iar amploarea şi implicaţiile fenomenului au fost exagerate - susţine Kurzman.

Ceea ce doresc, acum, nu este să ofer, la rândul meu, explicaţii. Repet: nici măcar nu avem toate faptele, în acest moment. Vreau doar să atrag atenţia că discuţia nu este deloc simplă, iar explicaţiile "populare" nu sunt întotdeauna cele însuşite de experţi.

Putem preveni asemenea orori? Din păcate, nici acest lucru nu este sigur, mai ales atunci când atentatorii sunt indivizi izolaţi. Ce putem sigur face este ca noi, ca societate, să nu fim intimidaţi de extremişti. Dacă acesta era planul, atunci mai ştim sigur că la Boston acesta a eşuat.