Compromisuri compromiţătoare

Scandalul CNSAS trebuie să fie privit într-un context mai larg, deoarece decizia revoltătoare a Curţii Constituţionale este doar ultimul eveniment dintr-o serie destul de lungă, începută în decembrie 1989. Noi, românii, mai bine spus, noi, "simplii cetăţeni", am dat câte un deget, iar ei, securiştii, ne-au luat toată mâna. Ne-au luat-o, ne-au golit-o, ne-o răsucesc la spate şi ne mai şi ard câte un bobârnac! Nu i-am lăsat să moară, nu ne lasă să trăim!

În cei aproape douăzeci de ani trecuţi de la prăbuşirea comunismului au apărut destule confirmări ale faptului că procesul s-a desfăşurat la iniţiativa, sub controlul şi în beneficiul nomenclaturii securisto-comuniste, care a transformat privilegiile oferite de sistemul totalitar în putere economico-financiară. Bineînţeles că o astfel de "tranziţie" nu ar fi fost posibilă fără acceptul şi complicitatea Occidentului. Iar Occidentul a colaborat din plin cu adevăraţii deţinători ai puterii în Europa de Est: securiştii. Pentru că nu partidele comuniste, dispărute într-o clipită, ca şi cum nici nu ar fi fost, ci poliţiile politice - Securitatea, KGB-ul sau cum s-or fi numit - au controlat pârghiile de putere reală în statele din zonă. Privită dinspre vest, o astfel de comportare pare pragmatică: fără vărsare de sânge şi cu costuri mici au câştigat războiul rece, au eliminat "cortina de fier", au câştigat pieţe uriaşe şi au relansat şansele Europei de a deveni un pol mondial de putere. Privită dinspre noi, atitudinea Occidentului pare cinică şi imorală: s-a făcut frate cu dracul pentru a trece puntea.

Puntea-i trecută de mult, compromisurile s-au dovedit a fi compromiţătoare şi totuşi, pentru că nimeni nu pare să se sinchisească, abuzurile oligarhiei continuă.

Firesc, pentru că, deşi zeci de milioane de oameni au fost aruncaţi în puşcării, deşi au fost executaţi mai mulţi decât au pierit în al doilea război mondial, deşi există un consens în privinţa caracterului său criminal, nu s-a făcut un proces al comunismului, asemănător cu procesul nazismului. Occidentul nu l-a vrut, iar noi nu l-am putut.

Firesc, pentru că, deşi ne-au oprimat şi reprimat vreme de aproape cincizeci de ani, ne-au confiscat revoluţia, ne-au asmuţit pe unii împotriva altora, ne-au golit vistieria, ne-au făcut neamul de ruşine procopsindu-ne cu eticheta de corupţi, noi continuăm să-i tolerăm în fruntea instituţiilor de putere din România europeană.

Firesc, pentru că noi nu am fost în stare nici măcar să-i identificăm. Nu să-i pedepsim, ci doar să-i arătăm cu degetul poporului, în speranţa că nu-i va mai vota. În primăvara anului 1990, Iliescu şi ai lui au spulberat Proclamaţia de la Timişoara (emanaţie a părţii autentice a revoluţiei din decembrie), iar Legea "Ticu" a fost avortată din cauza obstrucţiilor Partidului Democrat, condus printre alţii şi de Traian Băsescu. Sistemul s-a revanşat, făcându-i preşedinţi; ca şi pe celălalt, aşa-zisul "învins" şi "scârbit"...

Firesc, pentru că nici chiar atunci când funcţiona, CNSAS nu primea decât dosarele pe care serviciile însele doreau să le predea. CNSAS a fost folosit pe post de trompetă, pentru a trâmbiţa colaboratori deveniţi inutili.

Iar acum, după ce s-au săturat să se joace cu CNSAS-ul, s-au hotărât să-l desfiinţeze. Nici o problemă! Rinocerii ionescieni de la Curtea Constituţională s-au revanşat pentru posturile excepţional de bine plătite în care-şi petrec bătrâneţile. Numai cinci sute de oameni au protestat public...

Momentul poate fi decisiv. Ca întotdeauna, avem posibilitatea să alegem. Putem să moţăim pe mai departe în faţa televizoarelor sau putem să luăm atitudine! Nu trebuie să aşteptăm nimic de la aşa-zişii reprezentanţi ai societăţii civile, care până acum au ratat cam tot. Trebuie să exercităm o presiune directă asupra clasei politice, pentru a legifera lustraţia pe baza accesului deplin la dosare. O lege bună nu se limitează doar la deconspirarea foştilor informatori şi colaboratori ai securităţii, ci merge mai departe, la foştii ofiţeri, acoperiţi şi neacoperiţi. Chiar dacă cei care fuseseră neacoperiţi se cam ştiu, demascarea oficială ar permite lustrarea lor.

Miza cea mare constă în deconspirarea ofiţerilor acoperiţi. Constantin Ticu Dumitrescu vorbea despre 70.000 de dosare ale ofiţerilor acoperiţi, care sunt încă activi, iar George Maior, directorul SIE, a confirmat cifra. Aceştia constituie "cupola" care controlează societatea românească. Ei deţin puterea reală în servicii, în Armată, în Biserică, în sistemul financiar-bancar, în mass media, în justiţie şi în toate celelalte puncte nodale ale ţărişoarei. Pe majoritatea îi ştim, dar în lipsa legii nu-i putem dovedi. Despre Ion Iliescu se ştie că "nu are dosar", iar despre dosarele lui Traian Băsescu şi al patriarhului Daniel se ştie că "au fost arse". (Acum, mă întreb şi eu: ale cui dosare au fost arse în focurile unei "revoluţii" iniţiate şi susţinute de către KGB şi GRU?) Exemplele pot continua...

Deconspirarea şi lustraţia ar aerisi societatea noastră, mult prea îmbâcsită de minciună şi hoţie. Poate că ar reuşi chiar să o salveze, eliberându-i şi potenţându-i energiile creatoare. Momentul ar putea marca sfârşitul crizei morale în care băltim de prea multe decenii. Suntem într-un an electoral, iar lupta este politică. La arme, cetăţeni!