Confuzia autorităţii

Deşi calendaristic noul an a început, psihologic şi politic, prin consecinţă social şi economic suntem încă în 2020. Alegerile americane nu s-au terminat: mâine, pe 5 ianuarie, vor avea loc alegerile pentru cele două locuri ce revin Georgiei în Senatul SUA şi care ar putea da o majoritate democrată în Congres. Iar o zi mai târziu, miercuri 6 ianuarie, va începe noua activitate a noului Congres când unii aleşi republicani vor cere - chiar dacă e o acţiune neconstituţională- invalidarea alegerilor prezidenţiale din 3 noiembrie.

Între timp, pandemia continuă, ba chiar creşte în intensitate, iar vaccinarea contra Covid 19 - cu excepţia Israelului care face figură de lider mondial cu peste 1 milion de persoane şi peste 45% din populaţia vârstnică deja vaccinate - încă îşi caută ritmul în condiţiile zgomotului de fond asurzitor al teoriilor conspiraţiei şi al mediatizării atitudinilor anti-ştiinţifice. Probabil această atitudine anti-ştiinţifică explică şi diferenţa dintre Israel unde 70% dintre cetăţeni vor să fie vaccinaţi şi România sau Franţa unde procentele sunt inversate.

În Franţa, unde până acum au fost vaccinate doar câteva sute de persoane, una din problemele birocratice care a întârziat punerea efectivă în practică a strategiei de vaccinare a fost legată de cele cinci zile de reflecţie pentru ca pacienţii să poată da un consimţământ informat (deşi în franceză formula e şi mai clară un consentement eclaire: consimţământ luminat). Fundamentul acestei poziţii vine din considerentul moral conform căruia nici un act medical nu poate fi efectuat fără acordul pacientului asupra căruia se aplică. Ori, consimţământul informat (susţinut şi de diferitele cercuri anti-vaccinare din România) se aplică fără rezerve asupra vaccinării presupunând că pe baza informaţiilor clare, corecte şi accesibile furnizate de medic, decizia privind vaccinarea să se lase la latitudinea pacienţilor. Apare însă aici o problemă de autoritate. Căci astăzi unele tipuri de autoritate sunt mai vulnerabile decât altele şi sunt expuse dezinformării. Iar cele mai multe dintre acestea au fost puternic expuse dezinformării pe timpul pandemiei: autoritatea politică, educaţională, judiciară sau medicală sunt puse sub semnul întrebării. Ori aceste autorităţi nu sunt de acelaşi tip şi nu pot fi tratate în acelaşi fel.

Un ajutor teoretic important pentru abordarea logică a acestei delicate probleme poate veni dinspre teoria autorităţii expusă de Jozef Maria Bocheñski (filosof şi logician polonez din secolul trecut, dominican şi profesor la Angelicum roman până în 1940, apoi preot pe front alături de soldaţii polonezi, pentru a atinge apogeul academic la Universitatea din Freiburg unde a fost pentru câţiva ani şi rector) în cartea sa din 1979 Was ist Autorität?: Einfuhrung in die Logik der Autorität (tradusă în română la Humanitas sub titlul Ce este autoritatea?). În esenţă, constatând că în societatea noastră pluralistă, majoritatea oamenilor exercită o formă de autoritate, de care devin conştienţi pe baza propriilor lor experienţe, Bocheñski discerne mai întâi un tip de relaţie necesar şi pune două limitări evidente, prima într-o ordine individuală, a doua într-una socială, constatând că din punct de vedere logic opoziţia dintre libertatea şi autoritate fiind doar un joc. Cuvântul autoritate este ambiguu şi pentru a fi clarificat este supus unei serioase analize logice. Scopul acestei cărţi fiind prezentarea unei aplicaţii a logicii care, plecând de la lucruri banale, poate duce spre rezolvarea unor probleme profunde.

În acest sens Bocheñski operează o clasificare a diferitelor tipuri de autoritate în funcţie de domeniu. De aceea face distincţia dintre autoritatea deontică şi autoritatea epistemică. Un exemplu tipic de autoritate epistemică este relaţia unui cercetător (să zicem Einstein) şi publicul general în privinţa unei teorii ştiinţifice. În acest domeniu autoritatea sa nu poate fi contestată decât de cei ce au cunoştinţe solide în domeniu. De aceea autoritatea epistemică nu poate fi contestată de oricine, pe când cea deontică da. Invers, un exemplu tipic de autoritate deontică este relaţia dintre angajator şi angajatul său, în care angajatul poate contesta contractul de muncă şi poate cere condiţii de muncă mai bune. Pe de altă parte, în cazuri extreme, precum un război sau o criză gravă, autoritatea deontică a superiorului ierarhic nu poate fi contestată fără consecinţe.

Diferenţa dintre cele două tipuri de autoritate constă atât în domeniul lor de acţiune (în greaca veche epist"m" desemnează cunoaşterea pe când deon participiul neutru a lui dei înseamnă ceea ce este necesar, ceea ce trebuie) şi în forma lor: în primul caz propoziţiile declarative alcătuiesc domeniul autorităţii epistemice, pe câtă vreme, în al doilea, ordinele. Şi pentru a fi clar, Bocheñski sugerează că autoritatea epistemică se distinge atât de infailibilitate, cât şi de expertiză, aşa cum autoritatea deontică se distinge atât de suveranitate sau supunere.

Revenind la problema consimţământului informat: cum poate contesta cineva fără cunoştinţe solide în biologia moleculară teoria ARN mesager şi aplicaţiile acesteia? Şi cât de informat poate fi consimţământul unei persoane care nu doar că nu are cunoştinţe, dar nici nu se află în cea mai bună condiţie mentală, cum este cazul multor persoane în vârstă. În Franţa, pe care o dădeam exemplu mai devreme, se estimează că 57% dintre cei ce se află în cele peste 7400 EPHAD (stabilimente pentru găzduirea persoanelor în vârstă dependente) şi 70% dintre cei internaţi în cele peste 600 USLD (unităţi de tratament de lungă durată dedicate persoanelor de peste 60 de ani şi aflate, de obicei, în custodia unor spitale) suferă de tulburări cognitive moderate sau severe.

Atât în cazul contestării de către congresmenii republicani a alegerii preşedintelui Biden, cât şi în cel al consimţământului informat în privinţa vaccinurilor anti-Covid-19 ne aflăm în faţa unor confuzii de autoritate. În primul caz, autoritatea Congresului, deontică, nu poate prevala în faţa autorităţii votanţilor, iar în al doilea consimţământul informat, care este mai degrabă o protecţie juridică decât o asumare informată a utilităţii vaccinului, nu poate să conteste cercetarea ştiinţifică. Mai mult, sănătatea nu este doar o chestiune individuală, ci şi una publică. De aceea, guvernele, care sunt investite să asigure interesul general, trebuie să-şi asume asigurarea unei stări de sănătate cât mai bune şi sunt îndreptăţite să ia toate măsurile în vederea atingerii acestui scop. Cu atât mai mult atunci când o pandemie pune în pericol interesele generale ale societăţii. Vaccinurile ARN mesager, rezultate din aplicarea unei noi tehnologii revoluţionare, nu pot fi contestate doar pe baza unor criterii vagi, chiar dacă persistă încă zone de incertitudine, mai ales în privinţa eficacităţii şi siguranţei lor pe termen mediu şi lung. Timpul şi dinamica socială obligă guvernele să ia rapid toate măsurile necesare pentru a asigura o stare de sănătate care să permită reluarea cât mai repede a activităţilor fără de care dezvoltarea socială şi economică nu pot fi garantate.