Contestarea forţei

Poate dreptul limita forţa brută a politicii? Întrebarea, care pare mai degrabă filosofică, are însă consecinţe practice mai ales atunci când e vorba despre natura statului de drept. Poate atât de invocata suveranitate naţională manifestată prin vot să fie controlată şi îndreptată printr-un simplu set de norme juridice? Jocul de putere determinat de rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 2016 a transformat "voinţa naţională" într-o justificare a schimbării radicale a sistemului politic românesc. Dacă privim în ansamblul activitatea legis­lativă de modificare a legilor Curţii de Conturi, a Consiliului Concurenţei, adoptarea Codului administrativ, încercarea de a prelua controlul asupra serviciilor secrete, devine evident că nu este vorba doar de transformarea sistemului judiciar, ci de sistemul politic în integralitatea sa.

Aşa numita "reformă a justeţei" este însă elementul central al întregului proces de schimbare politică. La fel s-a întâmplat în toate statele care au experimentat deja iliberalismul, de la Rusia şi Turcia, la Ungaria şi Polonia. Nu doar impunitatea politicienilor, ci reducerea independenţei justiţiei, ca piesă esenţială a angrenajului de echilibrare şi control al forţei politice brute, pare a fi obiectivul acestei metamorfoze.

Avizul preliminar privind aşa numitele "legi ale justiţiei", publicat de Comisia de la Veneţia pe 13 iulie, confirmă temerile privind viitorul statului de drept în România. În articolul 162 al Avizului, care precede recomandările se explică cât se poate de clar că "Deşi au fost aduse îmbunătăţiri binevenite proiectelor (de lege n.n.) după criticile şi deciziile Curţii Constituţionale, ar fi dificil să nu se observe pericolul ca aceste instrumente să provoace presiuni asupra judecătorilor şi procurorilor şi, în cele din urmă, să submineze independenţa sistemului judiciar şi a membrilor acestuia şi, împreună cu măsurile de pensionare anticipată, să afecteze eficienţa şi calitatea aces­tuia, cu consecinţe negative pentru lupta împotriva corupţiei."

Cu toate acestea este greu de imaginat că actuala majoritate parlamentară va proceda la schimbările recomandate de Comisia de la Veneţia. Nu au răs­puns pozitiv la criticile Comisiei de la Veneţia, nici Ungaria sau Polonia, aşa că de ce ar face-o România? În logica politică românească, aşa cum se manifestă aceasta astăzi, dreptul este subordonat puterii politice. Ori astfel era privit statul în teoria germană a statului de drept din secolul al XIX-lea în care puterea politică se "autolimita" prin drept, dar putea oricând să rezilieze contractul social care presupunea limitarea forţei politice brute. Singura diferenţă dintre România şi celelalte două exemple negative din UE apare în cotitatea dintre preşedinte şi majoritate. De aceea, atâta vreme cât preşedintele Klaus Iohannis va rămâne în funcţie, va reprezenta un impediment în atingerea obiectivelor privind preluarea controlului politic neîngrădit asupra instituţiilor.

Pe de altă parte, Uniunea europeană profesează cu totul o altă viziune a statului de drept, în care dreptul are rolul de a limita puterea politică. Ceea ce se întâmplă acum în România, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria şi Polonia, afectează funcţionarea întregului sistem politic. Dar va mai putea Uniunea europeană să rezite multă vreme ofensivei iliberale?