CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS Haosul mondial, o problemă fără soluţie ?

Virusul Ebola nu este singura ameninţare gravă pe care o înfruntă Europa şi chiar lumea întreagă. Armata Statului Islamic se află la o azvârlitură de băţ de graniţa turcească. Altfel spus, ea «bate», cu grenade şi cartuşe, la uşa Vechiului Continent. Ofensiva jihadiştilor, nişte hoarde de brute, adevăraţi vandali care dispun de un armament puternic şi de fonduri imense, este departe de a fi o glumă. Din păcate nu este singurul punct «fierbinte» de pe harta lumii - altele fiind conflictul dintre separatiştii pro-ruşi şi Ucraina, cel dintre Israel şi Hamas, situaţia explozivă din anumite state arabe sau africane... Mascate de criza economică din 2008, diferite conflicte apar acum la lumina zilei şi dau senzaţia că lumea este confruntată cu un haos dificil sau chiar imposibil de înlăturat. Fragilul sistem internaţional care a rezultat după terminarea războiului rece este pe cale de a se destrăma. De la sfârşitul anilor 1970, niciodată nu au fost atâtea motive de destabilizare a ordinii mondiale. Este adevărat că războiul rece dintre cele două superputeri, URSS şi Statele-Unite, era în mod paradoxal un factor de stabilitate mondială. Bine cunoscutul analist politic francez Raymond Aron a caracterizat ca nimeni altul această situaţie : «Paix impossible, guerre improbable» (Pace imposibilă, război improbabil).

Sfârşitul războiului rece care a instaurat supremaţia mondială a capitalismului este marcat de o schimbare esenţială în desfăşurarea evenimentelor: faptul că Statele-Unite nu mai vor sau nu mai pot să joace rolul «jandarmului» pentru a rezolva conflictele care apar pe harta mapamondului.

Numărul doi în economia mondială, China doreşte şi are mijloacele să joace un rol cel puţin tot atât de important ca cel al Statelor-Unite. Pentru aceasta ar fi în stare să lanseze conflicte devastatoare.

În speţă cu Japonia, care vrea să provoace un «incendiu» de proporţii cu declaraţiile sale expansioniste şi revizioniste. Politica expansionistă a statului chinez este evidentă. Această strategie este unul din obiectivele forte ale Partidului comunist care vrea să preia controlul zonei Oceanului Pacific.

India, una din ţările asiatice importante, va fi încercuită. Toate mijloacele sunt bune pentru a atinge acest scop: bugetul militar al Chinei creşte cu 18% pe an, ţara este pe cale să se doteze cu o marină militară puternică şi lansează acţiuni agresive de război cibernetic.

Fragilizarea influenţei Statelor-Unite a obligat Japonia să modifice Constituţia ca să dea posibilitatea armatei sale să intervină în afara graniţelor ţării. Reacţia Chinei a fost imediată şi s-a materializat într-un acord cu Coreea de Sud.

Situaţia nu este mai bună la celălalt capăt al lumii, în Europa. Sistemul de securitate european stabilit după 1989 (revenirea la suvernitate a ţărilor care erau sub tutela URSS-ului, parteneriatul dintre Rusia şi NATO etc.) a fost literalmente aruncat în aer de anexarea Crimeei de către Rusia şi intervenţia acesteia de partea separatiştilor în conflictul din Ucraina. Viziunea lui Vladimir Putin devine din zi în zi mai clară. Conducătorul de la Kremlin vrea să readucă în zona de influenţă rusească ţările în care locuiesc ruşi, precum şi unele ţări a căror populaţie practică religia creştin ortodoxă. O strategie care este acompaniată de relansarea războiului rece cu Occidentul şi se materializează prin sancţiuni economice dure, «fuga» masivă a capitalului din Rusia (75 de miliarde de dolari în primul semestru 2014), redeschiderea staţiilor ruse de ascultare din Cuba, probleme în aprovizionarea cu gaz rusesc.

Nici în Orientul Mijlociu şi Apropiat nu lipsesc motivele de nelinişte. Războaie religioase, civile sau interstatale... conflictele dure se înmulţesc şi toate pretextele sunt bune ca să fie lansate.

Privită cu simpatie de lumea întreagă, revoluţia arabă nu a dat naştere la regimuri politice democratice, cu o singură excepţie - Tunisia. Asistăm dimpotrivă, la o revenire în forţă a dictaturilor militare (în Egipt) sau la o revoluţie care s-a transformat în război civil şi a dus la fărâmiţarea statului (Siria, Libia). Irakul se afundă şi el în haos. O situaţie de care au profitat imediat grupurile teroriste care s-au infiltrat în aceste spaţii fără stăpân. Rezultat : apariţia unor noi alianţe. Israelul se uneşte cu Egiptul şi cu Arabia Saudită ca să contreze Fraţii musulmani şi Hamasul care nu mai au decât un singur sprijin, Turcia. Iar Iranul şi Rusia se grăbesc să sprijine Irakul.

Este clar că în toate aceste regiuni unde securitatea nu mai există, lipseşte «jandarmul» de altădată, Statele-Unite. Strategia americană este evidentă şi caută ca ţara să treacă de la acţiunile militare clasice la cele în care este folosită tehnologia avansată. Priorităţile principale nu se mai află în Europa sau în Orientul Mijlociu, ci în Asia. Uneori guvernul american nu ezită chiar să îşi pună aliaţii în dificultate ca să îşi atingă scopurile: ţările occidentale sunt supuse supravegherii electronice şi sunt ascultate chiar telefoanele unor lideri importanţi, cum este cancelarul german Angela Merkel.

Cât despre Occident, situaţia din Irak, Libia sau Afganistan arată că el poate să răstoarne un regim despotic, dar îi este imposibil să conducă aceste ţări pe drumul democraţiei. De altfel, bugetul militar este în scădere în majoritatea democraţiilor occidentale, cu toate că războaiele apărute după atentatul din 11 septembrie 2001 de la New York au ca rezultat haosul şi răspândirea violenţei extreme (aproape în fiecare săptămâna jihadiştii execută un prizonier prin tăierea capului). Fără intervenţia decisivă a armatei americane, sistemul mondial a devenit incert şi foarte periculos. Însuşi Papa Francisc nu a ezitat să declare, în urmă asasinării creştinilor din Orientul Mijlociu, că al treilea război mondial a început. Spre deosebire de primele două, el se desfăşoară, însă, pe etape. Deci este momentul ca toate ţările democratice să evalueze gravitatea acestor riscuri pentru pacea mondială şi să treacă la acţiuni ferme.