Corupţie la preţ redus

Ştiu, ştiu... Unii vor spune: "Corupţia îi costă scump pe cetăţeni, prin efectele sale". Într-adevăr. "Corupţia este ceva imoral". Perfect de acord. Însă eu mă refer la ceva cu totul diferit. Ceva care în literatura de specialitate are un nume. Paradoxul lui Tullock.

Cu deosebire, fascinant în teoria economică este modul în care această ştiinţă descoperă, chiar şi în cele mai banale întâmplări din jurul nostru, probleme acolo unde nici nu bănuiam că există. De ce costă atât de mult o porţie de popcorn la cinematograf? Pare simplu, dar nu este. Economiştii au scris tomuri întregi despre acest gen de chestiuni.

În ce priveşte corupţia, lucrurile par elementare. Cineva (o firmă, un guvern, un individ) vrea ceva care altminteri nu i se cuvine. Şi este dispus să plătească (un oficial, de obicei) pentru a obţine acel ceva. Simplu.

Problema apare atunci când încercăm să reconstituim logica economică a acestui schimb. Să spunem că X este un oficial corupt, iar Y este un boss care doreşte să obţină un contract "umflat" de la ministerul unde lucrează X. Ce urmează este previzibil: Y îi dă "pe sub masă" nişte bani (mită) lui X. Dar ce fel de schimb este acesta?

În orice schimb economic normal există un fel de echivalenţă între ce se vinde şi ceea ce se cumpără. Vasile face merdenele, iar Ion cumpără una, la preţul pieţei, cu 1 leu bucata. Observăm că între cele două produse schimbate (merdenele şi moneda de 1 leu) există o echivalenţă.

Dar ce fel de echivalenţă există în schimbul organizat de X şi Y? Un celebru profesor de economie, Gordon Tullock, a fost primul care s-a aplecat sistematic asupra acestei chestiuni. Iar descoperirea sa i-a pus pe mulţi pe gânduri. Anume că mita este anormal, paradoxal de mică în raport cu "serviciile" cumpărate.

Într-adevăr, unul dintre aspectele frapante ale multor cazuri de corupţie este meschinătatea "darului". Un ministru ia mită nişte caltaboşi. Un deputat se vinde pentru câteva sute de euro. O judecătoare îşi riscă libertatea pentru o haină de blană. Un doctor falsifică o reţetă pentru o sticlă de whisky.

Observaţi deja problema teoretică. Mituitorul obţine, de regulă, mult mai mult decât cel care primeşte mita. La nivelul marii corupţii, în diverse state, unii miniştri au fost dovediţi că au primit mită sute de mii, chiar milioane de dolari, în schimbul unor contracte. Însă contractele acelea făceau sute de milioane sau chiar miliarde... Cum se explică această asimetrie?

De ce corupţia este atât de ieftină? Să revenim la exemplul cu merdenelele. O plăcintă este "ieftină" doar pentru că o comparăm cu produse diferite (spre exemplu, o excursie la schi în Alpi). Altfel, considerată în raport cu "preţul pieţei", nu este ieftină. Ar fi ieftină, posibil, dacă am cumpăra plăcinta respectivă cu 10 bani, de la un vânzător care se grăbeşte să închidă.

Corupţia este ieftină în acest sens, teoretic şi precis. Care este logica economică atunci când câştigi un contract de un miliard după ce ai dat mită un milion? Intuim că între merdenelele care costă un leu şi contractul "cumpărat" cu un milion există o diferenţă. Ce produce însă această diferenţă, abstract vorbind?

Paradoxul lui Tullock are o imensă relevanţă pentru studiul politicii contemporane. Şi nu este deloc clar cum ieşim din această dificultate.

Trei explicaţii au fost avansate de economişti. Prima ţine de competiţia între cei care se lasă mituiţi. Dacă avem, să zicem, un lobby-ist care are nevoie de 5 voturi în plus în Legislativ şi care are la dispoziţie 50 de "aleşi ai Poporului" ce ar accepta să se lase "unşi", atunci evident că preţul scade. A doua explicaţie ţine de intoleranţa publicului faţă de opulenţa politicienilor (cel puţin în unele state). Iar a treia explicaţie ţine de absenţa încrederii între politicienii corupţi şi cei care îi corup.

În ce mă priveşte, cred că putem formula şi o altă ipoteză. Suspectez că paradoxul lui Tullock poate fi eliminat dacă înţelegem exact ce anume se cumpără şi la ce preţ. Să spunem că Y produce nişte pantofi absurzi (galbeni, din plastic, mărimea 48). Pe o piaţă normală nimeni nu ar cumpăra aşa ceva, Y ar da faliment şi alţi producători i-ar lua locul. Însă cu 10.000 de dolari fabricantul Y îl mituieşte pe un oficial să cumpere 100.000 de perechi pentru un stat imaginar (Logosia, din Misiune Imposibilă). Pantofii inutilizabili vor zace într-un depozit, iar Y s-a ales cu un contract de 1 milion. Un schimb profitabil, privit din partea lui Y. Însă, conform paradoxului lui Tullock, rămâne de explicat de ce costul "şmecheriei" este doar de 10.000.

Eu am îndoieli că lucrurile sunt atât de simple. Revenim la afacerile lui Y, fabricantul de pantofi. Prin urmărirea contractului din Logosia, Y a luat decizia, de fapt, să iasă de pe piaţa pantofilor veritabili (negri, din piele, mărimea 42). Costurile, pe termen lung, pentru firma lui Y, sunt severe. El s-a poziţionat, în realitate, într-o reţea de schimburi ineficiente economic.

Pe termen scurt, afaceristul Y a obţinut, desigur, un profit. Poate chiar unul "frumuşel". Dar pe termen lung a generat costuri imense pentru firmă. Desigur, Y poate pretinde că revine la producţia normală după ce ultimul camion cu pantofi de clown a ieşit pe poarta fabricii, iar profitul din Logosia va fi reinvestit. Dar ştim că lucrurile nu stau chiar aşa. Firma a pierdut oportunităţi de afaceri veritabile, a pierdut din reputaţie, şi s-a specializat în producţia de lucruri cu valoare îndoielnică. Iar competitorii care au rezistat pe piaţă s-au consolidat sau au migrat spre investiţii în domenii mai corect reglementate, fără balastul corupţiei. Încet-încet, cel care acceptă aşa ceva se transformă într-un fabricant de piei-de-cloşcă, într-un "ţepar".

Corupţia este ieftină pentru că este, pe termen lung, neprofitabilă. A te excepta de la mecanismele pieţei presupune costuri punitive. Corupţia este, aşadar, contrar a ceea ce sugerează paradoxul lui Tullock, o afacere proastă.