Criza de încredere

Strategia crizei continue a parvenit, inevitabil, la destinaţie. Româ­nia este blocată. Şi nu are niciun proiect. Intuiţia psiho-politică ce a stat la baza acestei perspective, după care furia ar fi principalul motor al acţiunii politice, nu a dus la mobilizarea societăţii, ci la retragerea sa. Şi asta pentru că lungul şir al crizelor politice româneşti dezvăluie, de fapt, lipsa de sens a politicii practicate în cele două decenii de după căderea ceauşismului. Câtă vreme mijloacele au fost confundate cu scopurile, politica românească nu avea cum să reuşească să atingă cel mai larg consens posibil. Aşa că furia, indusă printr-o manipulare subtilă, ar fi trebuit să suplinească tot ceea ce nu se putuse realiza prin armonizare.

Pentru a atrage publicul, confruntarea politică a fost dramatizată. Piesa a fost pusă în scenă şi, ca într-o tragedie clasică, furia ar fi trebuit să crească conform schemei celor cinci acte. În primul act au fost prezentate personajele şi rolurile lor (cei buni şi cei răi, ca de exemplu, partida reformei şi cea a reacţiunii), în al doilea act au fost introduse elementele perturbatoare (trădarea partenerului), în al treilea act protagoniştii încă mai căutau soluţia pentru a împiedica drama (negocierea compromisului imposibil), în actul al patrulea personajele încep să devină conştiente că nu mai pot schimba ceva (blocajul), pentru ca în al cincilea act acţiunea să ajungă la apogeu şi unul sau mai multe personaje urmează să dispară. Scenariul ar fi fost perfect dacă pe parcurs nu ar fi fost pierduţi spectatorii. Criza de încredere a cetăţenilor în raport cu deţinătorii puterii şi, prin extensie, în politicieni în general, a fost reacţia aproape instinctivă la strategia crizei continue.

Poate că politica o fi o artă, dar numai la suprafaţă. În esenţă, politica rămâne însă o tehnică pentru atingerea scopurilor. Şi pentru a putea reuşi în această direcţie, e nevoie de acordul celor guvernaţi. De aceea comunicarea devine cel mai important instrument pentru atingerea consensului social şi politic. În acest sens, majoritatea politicienilor pornesc de la premiza că memoria socială e de scurtă durată, aşa că eventuale contradicţii intervenite pe parcurs nu vor fi reţinute de public. Mizând pe simpatia aproape naturală a publicului pentru victime, aceştia preferă să pozeze în victime, decât să propună o strategie bazată pe dialog civic şi social. Însă, dacă această strategie de comunicare merge o vreme, ea nu reuşeşte să asigure consensul pe termen lung. Şi, odată generalizată criza de în­credere, comunicarea cu guvernanţii nu mai poate fi reluată.

Criza de încredere a deschis nu numai o imensă fractură între politicieni şi cetăţeni, dar şi perspectiva unei evoluţii negative. Deja prăbuşirea participării la alegeri arată că situaţia a devenit gravă. Mai apoi, veştile proaste privind economia şi reacţia socială provocată de acestea au accentuat starea de neîncredere. Dacă unii cetăţeni se mai complac încă în dulcea iluzie a apolitismului, istoria îi contrazice. Căci politica are oroare de vid, şi când cetăţenii se retrag din treburile publice, apare cineva care să încerce să acopere prăpastia prin metode de forţă. Iar ris­cul derapajului autoritar e mai mare pe timp de criză ca altădată.