Cu toată viteza înainte pe contrasensul istoriei

Iată o propunere pentru brandul de ţară: pe contrasensul istoriei! De vreun secol şi jumătate, tot exersăm. Asta facem şi acum, strivind tot mai hotărît pedala de acceleraţie, miraţi oarecum, dar nu prea mult, că din sensul opus vin spre noi, tot mai repede, nişte obstacole mişcătoare care ameninţă să ne facă praf şi pulbere. Pînă cînd, în urma coliziunii, vom aduna din nou de pe jos cioburile sparte ale ceea ce ar fi putut fi ulciorul nostru plin în istorie; cine ştie, altă jumătate de secol, un secol, ori poate pînă la Judecata de Apoi. Pînă atunci, o să ne trăim cele 15 minute de "satisfacţie naţională", de "încredere în capacităţile proprii", vom hrăni ca şi altă dată iluzia unor aprige bătălii politice interne care au hotărît "Momentele Mari", cînd am fost "la cîrma destinului", ne vom îmbăta cîtăva vreme cu iluzia chioară că, în sfîrşit, s-au născut şi la noi oameni politici capabili să ne aşeze în tabăra celor care scriu istoria. În realitate, suntem din nou pe contrasens, cu piciorul pe acceleraţie! Am mers vreodată şi în sensul Istoriei? Da, puţin, din cînd în cînd, cu rezultate remarcabile. Generaţia politică de la 1864, care a pus România pe harta geopolitică a Europei, în varianta Principatelor Unite, apoi generaţia de la 1918 care a făcut Unirea, de la care tocmai se împlinesc o sută de ani, o generaţie care a avut reacţia şi energia necesare să exploateze circumstanţele politice cu totul speciale şi neaşteptat de favorabile în care ne-am trezit aruncaţi de straniile efecte geo politice generate de soluţia wilsoniană impusă Europei după Primul Război Mondial. În rest, tot pe contrasens. După prima unire, iluzia "eternizării" lui Cuza şi a faptului că lumea cea mare este dispusă să joace după cum o să-i cîntăm noi. După Unirea de la 1918, ne-am afundat în iluziile status quo ului şi ale capacităţii (inexistente, altfel!) a celor mici, uniţi în alianţe locale, de a rezista presiunii pe termen lung a intereselor revizioniste ale celor mari, în speţă, ale Rusiei şi Germaniei. În perioada interbelică, a "resurecţiei germane", ne-am lăsat legănaţi de frumoasele iluzii ale "garanţiilor marilor puteri". Ulterior, pentru a "repara" contratimpul anti-german din preliminariile primului război mondial am executat un nou contratimp, de data aceasta în alianţă cu Germania, pentru a sfîrşi pe banca vinovaţilor şi a celor puşi să plătească, din greu, oalele sparte ale celui de-al doilea război mondial. În perioda comunistoidă, am avut marele contratimp stalinist, început încă din miezul erei ceauşite şi sfîrşit abia în Decembrie 1989. După 1989, contratimpul Tratatului cu URSS, rămas din fericire fără urmările prea drastice, în afara întîrzierii cu un deceniu şi mai bine a reintrării României pe sensul alianţelor europene şi euroatlantice, unde ni s-a rezervat, nici nu prea e de mirare!, locul din coada plutonului. Evident, răniţi în "amoarea" noastră istorică am căutat alternative. Iată, ele au apărut la orizont şi "adevăraţii" oameni politici, sensibili la oportunităţi, au sărit grămadă pe ele. Doar că, noile oportunităţi ne duc, din nou, pe contrasensul periculos, la limită fatal, al istoriei.

Cu siguranţă nu suntem singurii care circulă pe contrasens, iar dacă este să rămînem în perimetrul nostru geo politic imediat, din cînd în cînd, experienţe asemănătoare găsim şi la alţii, cu efecte la fel de grave pentru istoria lor. Polonezii au fost cu siguranţă pe contrasensul istoric, cînd, după primul război mondial, au oferit Germaniei unele dintre cele mai substanţiale elemente de contencios pentru revizionismul lor teritorial. La fel şi Ungaria cînd, după 1918, s-a grăbit să îmbrăţişeze propunerile lui Lenin de a deveni al doilea stat comunist din lume, în schimbul promisiunilor ferme de a-i susţine aspiraţiile revizioniste contra României. Bulgaria, în episodul războaielor balcanice. Nu mai puţin, Iugoslavia în 1989-1990, pe jumătate împinsă, pe jumătate subjugată de farmecul circulaţiei pe contrasens, propusă de regimul Miloşevici ca soluţie politică de supravieţuire, "plăcere" pe care a plătit-o, în cele din urmă, cu desfiinţarea statală! Spre deosebire de noi, cei mai mulţi vecini de istorie, cu care împărţim destine geo politice, fie şi parţial, au revenit mult mai repede pe sensul bun, după deraierile lor. Ungaria semnalează, încă din 1956, dorinţa de a părăsi contrasensul comunismului moscovit şi revenirea la sensul central şi vest-european al istoriei sale; Cehoslovacia urmează acelaşi traseu, în două episoade, 1968 şi 1977; Polonia declanşează ieşirea decisivă de pe contrasens, începînd cu 1980. România a avut şi ea şansa ei, cu o fereastră de oportunitate deschisă între mai 1968 şi iunie 1971. Corifeii neostalinismului dîmboviţean i-au dat însă cu piciorul şi aşa am rămas pe contrasens, pînă în 1989.

Iar acum? Acum, din fosta autostradă a istoriei, simplă, cu sensurile clare, încep să se desprindă drumuri, căi, poteci diferite, aparent fiecare cu potenţialul de a dezvolta viitorul tronson, larg, viitoarea autostradă a istoriei. Europa anexată în marele proiect imperial euro-asiatic al Rusiei, Europa proiectului Monnet-Schuman dus pînă la capăt, Europa semi decuplată ori total decuplată de America, Europa căzută definitiv, dacă nu chiar prăbuşită, în groapa ultimei inflexiuni descendente a curbei sale istorice, lăsată să contempleze neputincios sfîrşitul civilizaţiei pe care a creat-o şi impus-o lumii, începînd cu elementele culturilor mediteraneene ale antichităţii şi terminînd cu proiectul consumat al alianţei euro-atlantice care a hotărît soarta celui de al doilea război mondial şi a războiului rece. Ceea ce propune, de fapt, politica "alternativă" iţită şi la Bucureşti este "să evadăm din Europa". Vaporul (Europa) se scufundă, nu mai sunt şanse să fie reparat, cu atît mai puţin modernizat. Decît să ne ducem la fund o dată cu el, mai bine să evadăm, cît încă se mai poate! Unde? Dacă nu în Rusia, direct sau via Germania, prea puţin contează, atunci în America, iar dacă nici aici nu s-o putea, măcar undeva într-o viguroasă şi "strategică" alianţă cu China. Ori, mă rog, în orice combinaţie de oportunităţi care s-ar putea ivi din acomodarea competitivă a intereselor acestor poli care, în secolul XXI, definesc reţeaua puterii globale.

De ce reprezintă această "soluţie" contrasensul istoriei? Răspunsul simplu, pentru că România are o "energie istorică" atît de limitată, încît abia dacă se poate tîrî de ici colo, în arealul temelor şi al problemelor europene, rareori capabilă să îşi atingă interesele, chiar şi cele care ţin direct de supravieţuirea sa politico-statală. Ceva mai complicat, pentru că nimeni, niciodată, nu a "evadat" din coordonatele sale. Natura în general şi natura socială, în special, nu are, nu permite soluţii bazate pe "evadare", ci doar pe modelarea condiţiilor date, fie ea evolutivă, fie disruptivă, prin rupturi şi reconfigurări. Spre deosebire de ceea ce cred cei mai mulţi oameni politici, istoria nu este un fel de rîu care curge de la trecut către viitor, de la origini către mare, şi pe care îl poţi călări cu succes dacă ai mijloacele şi cunoştinţele de navigaţie potrivite, la momentul potrivit. Istoria este un rîu, dar el curge, din punctul de vedere al subiecţilor istoriei, din viitor către trecut. În sensul acesta, datele structurale şi opţiunile noastre, asemenea unui corp în calea apei curgătoare, selectează din imensitatea viitorilor care se reped către noi, pe acela, unic, care ne devine prezent. Un prezent care se aşează apoi în trecut nu "obiectiv", de la sine, ci funcţie de profilul, de activităţile şi "prelucrările" la care l-au supus cei pe mîna cărora a încăput, ca prezent!