Cultura abuzului

Autoritatea de a decide asupra altora, a vieţii şi a morţii lor, se află la rădăcina oricărei societăţi. La origini, ea nu este un atribut uman, ci aparţine ordinii divine; divinităţii întrupate, materializate. Există un moment al interacţiunii divin-uman în care această autoritate este transmisă oamenilor, dar nu ca un bun colectiv, nicidecum democratic, ci ca o foarte restrictivă favoare, rezervată unei persoane, "aleasă", menită să organizeze şi să conducă. Funcţiile tipice: "Capul încoronat" şi/sau "Marele Preot"! La originea acestei alegeri stă o relaţie directă, de comunicare privilegiată, ori chiar de descendenţă biologică, rezultată din "împreunarea" divin-uman. Limitele exercitării autorităţii de decizie asupra celorlalţi sunt contractuale, au un scop clar precizat şi definesc relaţia dintre acel grup şi divinitatea care le-a oferit darul care face posibilă apropierea oamenilor de principiul vieţii divine. Scenariul acesta se regăseşte în toate miturile fondatoare ale umanităţii, iar marile religii care stăpînesc astăzi lumea conţin, cît se poate de explicit, cel puţin o variantă, dacă nu mai multe, ale acestui mecanism de întemeiere. În lumea "de jos", a oamenilor, însă, autoritatea se manifestă într-o formă degradată, Puterea. Iar viermele care roade pe dinlăuntru acest măr, atins de "rău", devenit otrăvit, este abuzul de putere; derapajul masiv, ieşirea din condiţiile esenţiale ale contractului care autorizează exercitarea teribilului privilegiu de a putea impune voinţa unuia asupra vieţii celorlalţi, fără putinţă de împotrivire. Omul modernităţii şi mai ales cel al modernităţii noastre tîrzii, recunoaşte cu uşurinţă principiul, căci el se regăseşte, fără excepţie, în toate formele şi tipurile de instituţii sociale, cele care încapsulează şi filtrează nemilos viaţa oricui, de la naştere, pînă la trecerea pe celălalt tărîm. Consecinţa? Nici un alt tip de societate nu a creat un spaţiu social mai generos pentru abuzul de putere şi în nici o altă societate acest "reziduu", care a ajuns să ia locul materiei primare, autoritatea, nu este mai greu de stăpînit. Spun toate acestea nu de dragul teoriei, ci pentru a avea întemeierea de a susţine că societatea României nu este deloc întîmplător şi nici prin cine ştie ce blestem pradă abuzului de putere, de la naşterea ei modernă şi pînă astăzi. Dacă vreţi să vă distraţi, luaţi Caragiale pagină cu pagină şi catalogaţi formele de abuz al autorităţii pe care le ilustrează. De la Tipătescu, la Pristanda şi de la dascălul de şcoală nouă, la poliţaiul de comunitate, o să descoperiţi o grădină mai bogată în minuni decît cea a Raiului! Ceea ce ne deosebeşte de alţii este doar sălbăticia şi lipsa de măsură, crearea unei solide şi rezistente culturi sociale a abuzului în care stau cufundate, aproape fără excepţie, actele de autoritate, începînd cu cele ale statului, la cel mai înalt nivel, şi terminînd cu cele ale portarului, ori funcţionarul de ghişeu dintr-o instituţie oarecare. Abuzul instituţional şi cu deosebire cel al instituţiilor de guvernare şi administrare a treburilor publice se revarsă în maree, a căror intensitate creşte în corelaţie directă cu starea de criză a societăţii. Abuzul instituţional, fără măsură, este răspunsul tipic al celor care primesc la noi privilegiul autorităţii, mai ales atunci cînd sunt confruntaţi cu condiţii dificile, atunci cînd puterea le fuge printre degete, atunci cînd obiectivele şi rezultatele contradictorii ale acţiunii lor lipsite de orice prevedere, bazate pe amestecul instabil al raţionalităţii limitate îşi revarsă consecinţele care le delegitimează exerciţiul puterii.

Se vede treaba, după o scurtă relaxare, un astfel de moment a început să traverseze din nou, societatea României. Cînd umbra sutelor de miliarde de euro şi dolari, furate ca în codru, nu mai poate fi ascunsă sub plapuma "ingineriilor financiare", oamenii puterii impozitează bacşişul de la bodegă şi cotrobăie prin buzunarele taximetristului care face 12 ore pe zi la volan ca să-şi poată trimite copiii la şcoală! Cînd jafurile din pădurile ţării, din transporturi, drumuri, activităţi edilitare etc., patronate de toate partidele, de toţi şefii, şefuleţii şi şefuţii, de preşedinţii şi jucătorii la ruleta puterii din România au lăsat munţi întregi fără o aşchie de foc, o ţară întreagă fără drumuri, nu mai spun şosele şi autostrăzi, fără şcoli, spitale, parcuri etc. între două crize de sfîntă indignare, parlamentarii ţării aprobă un nou cod silvic, o altă lege a drumurilor, învăţământului, ori sănătăţii care deschide şi mai larg poarta abuzurilor. Iar ca să se dreagă şi să le treacă de piroteală, îşi mai trag o pensie şi ceva supliment de privilegii salariale ca să poată sta liniştiţi cînd vor ieşi din primele rînduri ale "clasei politice". Pentru că reducerea tva-ului la alimente dă atît de bine electoral şi guvernul are nevoie de electorat ca de aer, iar reducerea sleieşte visteria ministerului de finanţe, autoritatea executivă inventează alte zeci de biruri şi măriri de biruri, pe care le ascunde privindu-ne galiş în ochi, ca nu cumva gurile mereu flămînde ale celor care îşi adapă bunăstarea de nababi de la ţîţa bugetară să rămînă fără lapte şi miere! Abuzurile tronează, însă, de sus şi pînă jos. O Constituţie rău croită a deschis Parlamentului calea de a abuza funcţia de legiferare. Toţi neica nimeni "emană" texte de lege, acolo unde ar fi trebuit să aibă doar funcţia de dezbatere şi aprobare; Executivul abuzează, cam în aceiaşi termeni, tot de două decenii şi jumătate, funcţiile sale transformînd excepţia ordonanţelor de urgenţă în regula guvernării prin ordonanţe de urgenţă, iar în materie de acţiune legislativă este atît de abulic încît propune şi amendează singur textele de lege de la o săptămînă la alta. Numai învăţămîntul a avut deja 26 de legi în 25 de ani! Nu mai spun că legile din România nu sunt făcute pentru a reglementa cît de cît raţional şi în folosul comunităţii un domeniu sau altul de activitate socială, ci manuale de prădăciune oferite cu dedicaţie cînd unei găşti a puterii, cînd celeilalte, ca să nu stea nimeni degeaba! Justiţia abuzează drepturile şi privilegiile sale pentru a face spectacol şi "rating" politic, dar uită să-şi exercite atribuţiile fundamentale şi încălcă grosolan, atunci cînd "enteresele partidului" o cer, drepturile elementare ale cetăţenilor acestei ţări. Cît despre administraţia României, ea a fost repede, nemilos şi definitiv transformată într-un sistem cu doar două funcţii: îmbogăţirea baronilor locali şi spolierea cetăţeanului adus în sapă de lemn, vîndut ca sclav datornic, pentru două generaţii, ca să poată huzuri "reprezentanţii" săi. Abuzurile din sistemul educaţional, din cel de sănătate, din sistemul care ar trebui să asigure siguranţa cetăţeanului, pînă la cele din sistemul economic şi politic fac parte din acelaşi univers coerent, în care rostul oricărei reguli, oricine ar fi făcut-o şi oriunde s-ar aplica, este doar să deschidă larg porţile abuzurilor împotriva cetăţenilor acestei, vai!, atît de bogate ţări! Cine caută mai cu luare aminte, va înţelege repede că şi mult hulita, dar atît de îndrăgita "corupţie" din societatea României nu este altceva decît un fel de bursă de tranzacţionare a abuzurilor viitoare. Ce altceva este mita, decît preţul de mercurial pe care beneficiarul îl plăteşte, în avans, pentru un abuz anume, sau altul? Ce altceva sunt uriaşele sume vehiculate în subsolurile activităţii partidelor din România, decît o formă de "investiţie cu poliţă de asigurare", pentru abuzurile pe care oamenii puterii urmează să le facă, în detrimentul societăţii şi în favoarea rapidei îmbogăţiri a marilor păpuşari ai banilor negri? Cultura abuzului este o condiţie pentru corupţia pe scară largă, după cum corupţia este terenul fertil pentru dezvoltarea culturii abuzului.

Jocul oamenilor noştri politici care, cu o mînă îşi zugrăvesc portrete de "arhanghelii" ai combaterii corupţiei, pe pereţii naivităţii publice, iar cu cealaltă mînă favorizează şi beneficiază de fructele culturii abuzului este doar un alt soi de alba-neagra, ori un alt episod din scenariul care se joacă fără pauze istorice pe scena noastră politică: "Să-i prostim pe proşti!"