Cultura corupţiei

În sfîrşit România are un brand! Nu mai este nevoie de toate ostenelile şi de risipa bugetară, care au băgat o groază de bani în buzunarele unor demnitari, prin intermediul firmuliţelor în stare doar să se extazieze în faţa "Eternei şi fascinantei...," ori să redescopere "Ţara pe care s-o alegi", dintr-o mie, nu se ştie de ce şi nici pentru ce anume!

România are o etichetă, cu greutate, miez şi inconfundabilă, lipită chiar de către Comisia Europeană. Este ţara unde înfloreşte cultura! Nu una banală, a cărţii, ori a imaginilor plastice, a eficienţei, a monumentelor şi a spaţiilor publice, a tehnologiei, ori a grijii deosebite faţă de mediu, faţă de copii, femei, bătrîni sau persoane marcate de handicap, nu cultura sportului, ori a politeţii. Nu, noi suntem, fără scăpare, originali; la noi se cultivă CORUPŢIA.

Respirăm adînc şi ne luăm un necesar moment de gîndire, de reflecţie. Nu te loveşte un asemenea "noroc" chiar în fiecare zi!

Ce se află în spatele acestor declaraţii, care nu au precedent în toată istoria diplomatică şi administrativă a Uniunii Europene? Oricît de dificilă a fost integrarea unor ţări, cum sunt Italia, Spania, sau Grecia, unde corupţia nu este chiar un fenomen marginal; oricît de atipică integrarea Marii Britanii, de special parcursul Franţei, Belgiei sau Germaniei, zguduite nu chiar foarte rar de mega-scandaluri de corupţie, la cel mai înalt nivel; niciodată un funcţionar al UE nu şi-a permis să facă asemenea "evaluări", menite să caracterizeze nu o stare de fapt, nu un fenomen, nu situaţii mai mult sau mai puţin trecătoare, ci O ŢARĂ. Astfel de declaraţii sunt pur şi simplu interzise de statutul de funcţionar public, plătit din banii contribuabililor statelor membre! Nu şi în cazul României, se vede treaba! Iar, întrebarea inevitabilă este: DE CE?

Prima jumătate a răspunsului vine chiar din România, unde integrarea europeană a fost tratată, atît de responsabilii guvernamentali, cît şi de presă, ori de organizaţiile civice, doar ca un joc, a cărui miză s-a epuizat, odată cu achiziţia statutului de membru al acestei comunităţi economice, juridice, instituţionale, politice, culturale, teren al cooperării, dar şi al competiţiei; nu de puţine ori, chiar al confruntărilor, fără menajamente. Ideea că primul pas contează enorm în locul şi rolul pe care urmează să-l ocupi în această foarte dinamică şi deloc complezentă comunitate, nu a dat fiori nimănui şi nici nu a fost integrată în vreun plan/proiect care să fie urmărit pe termen lung, de la o guvernare la alta, şi chiar de la o generaţie la alta. Societatea românească a făcut ceea ce ştie ea cel mai bine să facă: s-a zbătut doar atît cît a fost nevoie pentru a trece pragul. Prea puţin i-a păsat, cuiva, că s-a întîmplat la nivelul cel mai de jos al acceptabilităţii. Nici reproşurile, nici admonestările, nici împunsăturile mai mult sau mai puţin binevoitoare, care s-au făcut auzite în perioada de preaderare, nu au constituit semnale integrate într-o procesare capabilă să producă soluţii, nici pentru instituţiile guvernării şi nici pentru altele. Pe scurt, dacă nu am avut alte ambiţii, dacă nu am pretins, cu argumente credibile, desigur, dacă nu ne-am bătut pentru alt statut, atunci ne-a fost rezervat unul rămas liber: "prostul satului"! Cum prost nu este un adjectiv acceptabil în lumea bună a UE, a fost înlocuit cu cel de corupt!

Cealaltă jumătate a răpunsului vine tot din România şi se referă la fenomenul corupţiei, însuşi. Nu dimensiunile, nu formele, nu diseminarea şi gradul de acceptabilitate socială ale corupţiei fac din România un caz special, ci inexistenţa oricăror reacţii structurate, politice, juridice, civice, pe care să se poată construi, cu timpul, scutul de apărare, "sistemul imunitar" pe care îl au toate societăţile democratice. Parafrazîndu-l pe Vlahuţă, putem spune că ceea ce-i cutremură pe partenerii, concurenţii, prietenii şi chiar pe inamicii noştri din UE nu este corupţia din România, ci veşnicia ei. Iar legătura cu democraţia, nu e deloc întîmplătoare şi nici o simplă figură de stil. O societate dominată fără restricţii de corupţie, cum este cea de astăzi, din România, nu poate întreţine, nu poate hrăni un mecanism democratic performant, credibil, eficient. Mai devreme sau mai tîrziu, ea devine o structură oligarhică, cu instituţiile tipice şi cu modelele de viaţă asociate, inevitabil. Aici, drumurile se despart, radical. UE este o comunitate de democraţii. Diverse în performanţele lor economice, diverse în interesele lor, diverse în soluţiile pe care le aleg pentru problemele sociale sau economice, diverse cultural, dar care au în comun, ca patrimoniu recunoscut, instituţiile, valorile şi modul de viaţă al Democraţiei. Eticheta care a fost lipită oficial României, în UE, de către instituţii ale UE, este preambulul dinaintea pronunţării sentinţei! Iar sentinţa este excluderea din această comunitate, cu ale cărei valori nu suntem congruenţi!

Mesajul care vine zilele acestea din Europa către noi nu este uşor de recepţionat, cade greu la stomac, pare să fie cu totul prematur sau neavenit, din perspectiva noastră şi a toleranţei cu care ne tratăm, mereu, bolile sociale, dar conţinutul său este fără echivoc: există şi o cale de ieşire din UE, nu doar una de intrare! Iar dacă România nu se află pe calea integrării, atunci cu siguranţă va fi de găsit pe cea a auto-ex­cluderii din UE!