Cum au ratat dinozaurii eternitatea

Dacă n-ar fi dat nu se ştie prea bine ce catastrofă naturală peste ei, dinozaurii ar fi fost astăzi printre noi. I-am fi privit, desigur, cu respectul cuvenit artei lor de supravieţuire, forţei cu care se impun, capacităţii de adaptare, anduranţă şi, nu în ultimul rînd, pentru că au impus standardele de performanţă pentru restul lumii. Gîndul acesta m-a tulburat zilele trecute, citind Financial Times. Un fel de dinozaur şi el, din lumea presei. Rezistent la toate schimbările de vremuri şi chiar de lumi, ori de structură a acţionariatului. Egal cu el însuşi, etalon pentru oricine voia să-şi cîştige un loc în lumea efemeridelor cuvîntului tipărit. Pînă într-o zi, cînd a dat şi peste el o catastrofă, aproape naturală. Globalizarea plus o ploaie de asteroizi numiţi tabloide. Faţa presei din lumea întreagă s-a schimbat şi cine a vrut să facă bani din această afacere, ori a înţeles repede mesajul, ori a dispărut, asemenea dinozaurilor.

Financial Times n-a dispărut, nu este chiar un tabloid, dar nici mult nu mai are! La concluzia aceasta am fost împins, împotriva voinţei mele, după lectura pe care tocmai am mărturisit-o. O lectură interesată. Cînd FT se oboseşte să facă un "Raport" despre România, te ridici respectuos în picioare, iei ziarul în mînă, ediţia tipărită dacă se poate, şi nu te aşezi decît după ce-ai terminat lectura. Aşa am făcut şi eu, iar aşezatul n-a mai fost o problemă, pentru că forţa naturală a impulsului m-a împins, de la sine, în scaunul de la birou. Care impuls? Impulsul de-a cădea pe spate de rîs, combinat cu senzaţia că ţi se taie picioarele, de uluială. Pompos intitulatele, pe la noi, analize nu sunt decît nişte depeşe, nu mai lungi de o pagină-jumătate, scrise, probabil, de-a lungul mai multor luni, cu două excepţii, de unul şi acelaşi corespondent. Conţinutul fiecărei misive este nu rezumat, ci complet acoperit din titlu! Ceea ce urmează, rîndurile cu pricina, nu sunt decît detalii, uneori o simplă repetare, alteori o zicere cu alte cuvinte, a aceluiaşi conţinut-mesaj. Propoziţiile sunt formulate cu un aer de imparţialitate, constatator-afirmativ, fără urme perceptibile de argumentaţie; rostite în multe cazuri chiar de români, intervievaţi, cu diferite prilejuri. Ca tot scepticul crescut la şcoala intelectuală a lui Moromete, te întrebi, pe parcursul lecturii: Da, pe ce te bazezi, neică? Res­tul e tăcere, vorba lui Hamlet!

Unul dintre "materiale" zice, bunăoară, că România, intrată în apele Uniunii Europene, este lipsită de direcţie. Dacă m-ar fi întrebat cineva pe mine, aş fi spus că este lipsită de multe altele. Este lipsită chiar şi de conştiinţa faptului că a intrat în Uniunea Europeană. Hai să fim serioşi! De cîte ori m-am sculat eu dimineaţa cu gîndul precis că urmează să mă dau jos nu doar din patul meu, ci din ditamai divanul european?! Niciodată! Sigur, presa şi-a mai făcut pe ici pe acolo un subiect din temele integrării, politicienii şi birocraţii s-au dus pe la Bruxelles pentru tot felul de reuniuni, administraţia a scris cîte un proiect-două ca să mai ia nişte bani din puşculiţa UE, dar nu mai mult. Înafară de faptul că Guvernul României varsă o contribuţie frumuşică la fondurile comune, că avem un român membru al Comisiei Europene şi cîţiva funcţionari de rang mai mic prin uriaşa maşinărie administrativă a UE, înafară de împrejurarea că legile UE se aplică automat în România şi că putem vota în şedinţele de Consiliu, deocamdată suntem în UE mai mult nominal. Ceea ce ne lipseşte nu este direcţia, ci capacitatea administraţiei de a reacţiona eficient la oportunităţile create de noua situaţie. De mers, nu putem merge decît în aceeaşi direcţie cu UE, la bine şi la rău. Evident, pretinsele analize nu ne spun nici ce direcţie am fi putut urma, din cele posibile, nici care sunt acestea, nici unde ar fi urmat să ne ducă acele direcţii. Alte "materiale" sunt simple reportaje care reiau istoria investiţiilor din diferite locuri, cum ar fi Cluj, scrise mai degrabă cu aerul de reclamă, sau auto-reclamă, decît de analiză economică sau socială. Lectura depeşelor publicate de FT des­pre România cu titlul de "Raport" m-a pus serios pe gînduri. Nu doar în privinţa capacităţii respectabilei instituţii de publicistică financiară de a face faţă standardelor pe care chiar ea le-a impus, cîndva, în domeniu, ci şi în privinţa a ceea ce înseamnă România pentru lumea financiară. Una din două, ori România, ca teritoriu financiar-economic, nu reprezintă nici măcar atît cît să merite nişte analize mai de doamne-ajută, ori cele cîteva zeci de miliarde investite de străini în România există şi atunci cineva ar trebui să-şi revizuiască standardele, din perspectiva seriozităţii cu care-şi tratează subiectele, chiar şi atunci cînd se referă la "săracii" şi "debusolaţii" Europei.