Cum falsificăm istoria

M-am uitat şi eu la un film, zilele trecute. The Imitation Game, un film britanic din 2014, cu Benedict Cumberbatch şi Keira Knighley. A avut parte de o recepţie bună, din câte îmi dau seama. Nu am să comentez însă aspectele artistice ale filmului, nu am nici un har pentru asta. Subiectul meu este altul.

Filmul este un gen de biografie a lui Alan Turing, matematicianul de geniu care este unul dintre întemeietorii ştiinţelor moderne ale inteligenţei artificiale. Acţiunea este focalizată asupra eforturilor britanice de decriptare a comunicaţiilor militare germane transmise prin sistemul Enigma.

Până aici, în regulă. Problema apare atunci când începem un exerciţiu elementar. Confruntarea cu datele istorice.

Contrar a ceea ce este prezentat în film, Alan Turing, cu toate meritele sale incontestabile, nu a fost un fel de cowboy intelectual, care, de unul singur, împotriva opoziţiei tuturor, a decriptat mesajele Enigmei. (Pentru mai multe amănunte, sugerez recenta carte a lui Michael Smith, The Secrets of Station X: How the Bletchley Park codebreakers helped win the war). Spargerea codurilor germane a presupus un efort al unor echipe uriaşe, interdisciplinare.

Nici măcar numele maşinii care a fost utilizată pentru decriptare nu este prezentat corect. În film, un Alan Turing pe jumătate nebun (altă fantezie a realizatorilor) este obsedat de construcţia - într-o magazie! - a unei maşini revoluţionare, care "gândeşte", şi cu care descifrează mesajele germane. Această maşină este numită "Christopher", după numele unui prieten mort din copilăria sa (traumatică, desigur). De fapt, maşina din film se numea "Bomba", iar Turing este doar unul dintre cei care o proiectează şi o construiesc.

Scenariul face harcea-parcea istoria descifrării comunicaţiilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. Deosebit de importantă, însă complet trecută cu vederea în film, este construcţia primului calculator electronic programabil, Colossus. Cu acesta (mai precis, cu zece asemenea maşini ultrasecrete) englezii descifrau în timp real cifrul Lorenz, al Înaltului Comandament german (OKW).

Ceea ce am văzut în The Imitation Game este, din păcate, doar simptomul unei situaţii mai generale. Am să o iau pe rând.

Mai întâi, este vorba despre trivializarea istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial. Sunt uimit, în sensul cel mai negativ, despre cât de puţin se mai ştie astăzi despre acest război, crucial în istoria noastră comtemporană. Zeci de milioane de victime, regiuni întregi pulverizate, arme de o putere de distrugere inimaginabilă, efecte care au durat decenii la rând. Şi totuşi... Priviţi filme recente precum Pearl Harbor (nici nu mai pierd vremea să mă refer la producţii gen Sergiu Nicolaescu sau Mosfilm). Aveţi senzaţia că acestea surprind ceva esenţial din tragedia acelor vremi?

În alt film (U-571), este prezentat un submarin american (S-33) care reuşeşte să captureze o maşină Enigma dintr-un submarin german. Problema este că submarinul din realitate se numea HMS Bulldog. Era, aşadar, britanic. Alt exemplu: The Imitation Game prezintă eforturile britanice de decriptare, fără să sufle un cuvânt despre faptul că germanii citeau, la rândul lor, o parte din cifrurile navale britanice, ceea ce le permitea să organizeze atacurile asupra convoaielor din Atlantic.

Exemplele se pot multiplica. Totuşi, nu cumva este o exagerare? Filmele de acest gen sunt, în fond, "ficţiuni", spun unii. Totuşi, există o limită. Subiectul unui film ca The Imitation Game nu este unul inventat. Nu este nici despre Mickey Mouse şi nici despre Păcală. Este despre un om şi despre nişte fapte care s-ar cuveni să fie respectate.

Şi astfel ajungem la a doua constatare. Există, astăzi, un fel de lejeritate (pentru a mă exprima politicos) cu privire la istorie în general, nu doar aceea a ultimului război mondial.

Până în 1989 eram obligaţi să privim la producţii ridicole, cu ostaşul sovietic care, după ce era lovit de obuzele naziste, se ridica, striga Trăiască Stalin! şi punea pe fugă un regiment de blindate. Acum speram în ceva mai multă raţiune...

Să fiu bine înţeles. Un film ca Rambo este, clar, o operă de ficţiune. Este ridicol să îi cerem exactitate. Dar atunci când prezinţi - să spunem - atacul de la Pearl Harbor, poate arăţi şi altceva decât avioane care lansează bombe care fac "Bum!".

Mă uitam recent pe You Tube la un reportaj filmat pe undeva pe la periferia unui oraş de la noi. Cetăţeni diverşi erau întrebaţi care e capitala României sau ce limbă vorbim noi. Stupefiant, mulţi se luptau cu aceste întrebări. Unii nu aveau chiar nici o idee...

La rândul meu, nu am o idee clară despre cât de reprezentative sunt astfel de imagini. Dar este limpede că există o problemă. Istoria le pare unora ca un fel de gumilastic de care te poţi debarasa atunci când te-ai plicisit.

Ficţionalizarea istoriei, mă tem, a ajuns la o masă critică. A devenit o marfă ieftină şi adictivă. Însă efectele sale sunt corozive asupra spiritului public. Cât a mai rămas.