Cum s-a născut democraţia română orfană de opoziţie

Spectacolul derizoriu al opoziţiei de pe scena noastră politică a atins pragul de jos. Se poate şi mai jos? Probabil că da, deoarece Ro-mâ-nia este ţara tuturor posibilităţilor şi mai ales a celor "care nu se poa-te". Nu cota contează în pră-buşirea aceas-ta, ci direcţia, viteza de miş-care şi energia totală eliberată la impact!

Cum şi de ce s-a ajuns aici, se întreabă pe bună dreptate orice observator al situaţiei care pleacă de la premisa sănătoasă că România este o democraţie, iar democraţie fără opoziţie puternică nu există. La noi, mîrţoaga răpciugoasă înhămată la statuia bine înfiptă în pămînt, pe care scrie cu litere aurite "Carul Opoziţiei", nu este în stare nici măcar să stea pe propriile picioare, necum să tragă după ea cele două-trei partide cu cîteva zeci de vice-preşedinţi şi cu cote în sondaje care sparg înaltul cerului. Va să zică, au la mînă frauda parlamentară, dezastrul economic şi gestiunea catastrofală a nevoilor ţării, de care se face responsabil guvernul, nemulţumirea crescîndă a cîtorva milioane de cetăţeni înglodaţi în datorii, spoliaţi de pensii şi salarii, aberaţiile legislative ale puterii, cel puţin una pe zi, manipularea pe faţă a justiţiei şi muntele de minciuni revărsate asupra spaţiului public şi: ce fac dumnealor? Păi, după ce s-au scremut vreo trei luni, fac o moţiune de cenzură, după care încep să se certe între ei, public, şi să plîngă pe la ziare că n-au nicio şansă de succes! Ei, cu aşa opoziţie, deşi tremură din toate încheieturile de frica unei explozii sociale, oamenii puterii îşi pot lua cîteva momente de răgaz, să se tăvălească pe jos de rîs şi să se mai răcorească puţin!

De ce s-a ajuns aici? Răspunsul nu ţine doar de oameni, de calităţile lor, mai bine zis lipsa de calităţi politice, nici de vremuri, ori de context. Ţine, în primul rînd, de datele "genetice" ale pseudo-democraţiei care s-a năs-cut tarată şi trasă cu forcepsul, pentru a fi marcată la "maturitate" de un handicap permanent, sever.

Ideea, dar ce spun eu ideea, obsesia că "opoziţia cea mai bună este opoziţia moartă" a cutreierat, fără oprelişti, toate regimurile care au guvernat România, din 1989 şi pînă astăzi. Fiecare a contribuit cu ceva la slăbirea, dacă nu la demolarea statutului politic şi a mijloacelor de intervenţie ale opoziţiei în gestiunea puterii.

În focul confruntărilor politice ale anilor 1990-1992, filosofia puterii a fost aceea că nu-şi poate permite o opoziţie prea puternică. Deficitul de legitimitate rodea la rădăcină şi teama de a nu pierde poziţiile cîştigate era mai mare decît preocuparea pentru logica autentică a democraţiei. Forţele puterii s-au împărţit în două legiuni: realişti şi visători. Primii, cîinii de pază ai democraţiei originale, aveau grijă ca opoziţia/duşmanul să nu ajungă nici măcar în apropierea stînei puterii, în timp ce visătorii aveau libertatea să cutreiere "viitorul" - constituţia, construcţia instituţională, partide politice, dezbateri publice etc. Cînd se ajungea la decizia finală, ultimul cuvînt îl aveau, însă, tot "realiştii". Principala preocupare a puterii a fost delegitimarea opoziţiei şi a oricărei autorităţi care ar putea încerca o construcţie solidă în această direcţie, iar ca măsură de precauţie limitarea drastică a mijloacelor de construcţie politică pe care opoziţia şi le-ar putea folosi.

După ce s-au mai liniştit apele, iar siguranţa controlului asupra guvernării a crescut considerabil, pe fondul cerinţelor impuse pentru aderarea la NATO şi UE, au trebuit date nişte răspunsuri, cît de cît convingătoare, şi în privinţa statutului opoziţiei. Mai precis, ea trebuia restaurată, măcar la statutul de opoziţie nominală! Consecinţa a fost apa vie turnată la rădăcina polului politic reunit sub egida Alianţei Civice, destinată să cîştige următoarele alegeri, nu fără sprijinul unor subtili "realişti" ai puterii anterioare care au înţeles că fără un exerciţiu reuşit al alternanţei la guvernare, România nu are nicio şansă, deci nici supravieţuirea lor nu era posibilă.

Din păcate pentru democraţia noastră, debilă încă de la naştere, filosofia guvernării CDR a fost aceea că "PDSR nu merită statutul de opoziţie", în consecinţă au fost promovate, din cauze diferite, dar cu aceleaşi rezultate, măsuri, de la cele legislative, la cele de propagandă, menite să discrediteze, să delegitimeze, să reducă la impotenţă politică "opoziţia".

S-a mai petrecut o schimbare de putere, adică revenirea PSD la guvernare. Preocuparea "de linie" a fost "noi suntem stăpîni, noi controlăm totul." Prăbuşirea CDR, destrămarea PNŢ-cd şi slăbiciunile structurale ale PNL au uşurat sarcina noii puteri, liberă să se ocupe de războiul interior dintre taberele PSD, acolo unde "regimul Năstase" a identificat singura opoziţie care-i putea ameninţa poziţia dominantă.

Cum a cîştigat Alianţa DA puterea, prima grijă a fost să delegitimeze şi să slăbească din toate încheieturile coşmelia opoziţiei. A reuşit din primul moment lovitura de graţie, înlăturarea lui Năstase de la conducerea Camerei Deputaţilor, după care cursul a fost relativ lin. Ca şi guvernarea anterioară a PSD, liderul politic al PDL a identificat repede opoziţia tot în nucleul puterii, adică în partenerul de coaliţie, PNL.

Pe scurt, aşa s-a scris istoria care ne-a adus acolo unde suntem astăzi. Într-o democraţie mai originală decît orice construcţie supra-realistă, în care opoziţia nu există, iar dacă exis-tă în acte, este incapabilă să-şi îndeplinească rolul! În mod paradoxal, suntem o democraţie în care toate partidele sunt pregătite mereu doar pentru guvernare, niciodată şi în niciun fel pentru rolul util şi esenţial al opoziţiei. Doar că, vorba inocentului de la grădina zoologică, care a văzut pentru prima dată o girafă: acest animal nu există!