Cutia Pandorei

În România, spaţiul politic se dilată. De la majoritatea prezidenţială care, în decembrie 2004, aducea la guvernare Alianţa, la coabitarea demonstrativ schiţată la începutul acestei săptămîni, nu au trecut decît şase luni. Demonstraţia de regrupare parlamentară a PNL în cazul consiliilor de administraţie de la TVR şi SRR sau a Comunităţii de informaţii l-a pus în defensivă, pentru prima dată de la începutul prezidenţiatului său, pe Traian Băsescu. Tactica de presiune asupra liberalilor pe care PD a experimentat-o improvizat săptămîna trecută a avut efecte perverse. Opţiunea PNL pentru o circumstanţială repoziţionare parlamentară a izolat politic PD, a cărui libertate de mişcare este, pentru moment, limitată. În consecinţă, preşedintele se află într-o situaţie delicată. Mijloacele sale de intervenţie politică sînt circumscrise constituţional şi nu îi permit o abordare directă a spaţiului politic. În acest context, preşedintele fie va persista în a folosi aceleaşi mecanisme ca şi pînă acum (intervenţia prin mass-media sau disponibilitatea PD), fie va utiliza acele prerogative constituţionale care îl plasează în poziţia de arbitru (mesajul către Parlament, participarea la şedinţele de Guvern, medierea între puteri sau între stat şi societate). De aceea, un eventual conflict constituţional legat de legile reformei ar putea relansa preşedinţia în raporturile sale cu Guvernul, preşedintele putînd deveni mediator. Dacă publicul ignoră existenţa unor tensiuni instituţionale între Preşedinţie şi Guvern (a se citi Prim Ministru), manifestarea acestora nu mai poate fi ocultată. Ele provin din impreciziile constituţionale (confuzia de atribuţii executive între Preşedinte şi Prim-ministru), iar rezolvarea lor nu depinde atît de relaţiile interpersonale, cît de reforma instituţională, chiar dacă o comunicare eficientă ar putea ascunde partea vizibilă a aisbergului. Dincolo de principiile afirmate, confruntarea vizează rolul de arbitru pe care fiecare instituţie îl revendică. Preluînd, în cazurile SRR şi TVR, cererea organizaţiilor civice privind depolitizarea celor două servicii publice, Preşedintele a plasat partidele în zona jocului partitocratic. Lansat cu întîrziere, mesajul prezidenţial a fost interpretat de PNL ca o formă de control indirect al agendei politice a partidelor. Deşi PD s-a raliat, improvizat şi stîngaci preşedinţiei, situaţia nu a mai putut fi schimbată. Partidele şi-au revendicat autonomia pierdută. În aceste condiţii, orgoliul afişat cu prea puţină cumpătare de Emil Boc la Convenţia Naţională a PD din 25 iunie, sfidînd propunerea conciliatoare de fuziune lansată de Călin Popescu Tăriceanu, a dus la deschiderea ostilităţilor. O dată ce negocierea a fost astfel refuzată, cutia Pandorei s-a deschis. Practicînd dialogul surzilor, partenerii din Alianţă se mai aud, dar nu se mai ascultă. Aranjamentul partitocratic de la începutul acestei săptămîni nu poate fi definitiv. Rezultat al unei conjuncturi, el a făcut demonstraţia mobilizării unei majorităţi antiprezidenţiale. Partidele politice îşi manifestă vocal independenţa. PNL îşi foloseşte atuurile pentru a minimiza riscurile izolării politice la guvernare. În consecinţă, echilibrul politic se schimbă, PNL devine, cu sprijinul complice al celorlalţi coalizaţi şi al partidelor de opoziţie, noul arbitru. Dar dacă cele două partide, PNL şi PD, şi-au propus un joc cîştigător sau chiar unul cu suma nulă, atunci au eşuat. Ambele partide au ieşit în pierdere. PD s-a izolat şi a făcut experienţa coabitării fără să fie psihologic pregătit. PNL s-a repliat şi a dovedit oportunism circumstanţial, ceea ce ar putea creşte costul politic al acestui experiment. Condamnate să rămînă, cel puţin încă o perioadă, împreună, cele două partide trebuie să îşi dezvolte aptitudinile de comunicare. Circumstanţială, dar oricînd realizabilă, majoritatea ostilă preşedintelui aduce în atenţie coabitarea şi trece în defensivă tema alegerilor anticipate. Între o coabitare de catifea sau una de oţel, partidele şi preşedintele se supraveghează reciproc. Dar Traian Băsescu este un expert al coabitării: a practicat-o ca şef din umbră al guvernului condus de Radu Vasile între 1998 şi 1999, şi a ieşit puternic, cu sprijinul electoratului, devenind primar. Pentru că noua poziţie îl incomodează, preşedintele este obligat la reacţie: fie se va adapta, fie va contraataca. Aşa zisa luptă pentru serviciile de informaţii, care a devenit un nou subiect de controversă, este o altă pistă falsă. În centrul conflictului stă controlul resurselor instituţionale. Iar modul în care majoritatea prezidenţială poate bascula într-o majoritate ostilă dovedeşte ambiguitatea conflictului politic românesc. Nu doctrinele, prea abstracte, ci mult mai realele resurse îi mînă în luptă. Tentate de poziţionare şi repoziţionare pe scena politică, partidele şi liderii nu mai ţin cont de public. Iar preşedintele rămîne popular, dar izolat. Deocamdată...