De ce sondajele nu spun (aproape) nimic

Poate că unii dintre dumneavoastră, cititorii acestui editorial, îşi aduc aminte de alegerile prezidenţiale din 2009. Când scandalul sondajelor a ajuns cât casa. Să recapitulăm. Toate sondajele îl dădeau câştigător, unele chiar la o mare diferenţă, pe Mircea Geoană (zis şi Mihaela-Dragos-tea-Mea). În noaptea alegerilor, sondajele au încremenit la egalitate. Trei case diferite de sondaje s-au blocat. Pentru ca, în final, după numărarea şi renumărarea voturilor, să rezulte că a câştigat Traian Băsescu.

La acea vreme, au fost multe voci care au afirmat că este ceva în neregulă cu unele case de sondare a opiniei publice. Au fost apeluri la o anchetă parlamentară. S-a spus că este nevoie de reglementări mai precise. Ca orice temă serioasă, şi aceasta a fost îngropată. Aţi mai auzit ceva de atunci?...

Iar motive ar fi. Luaţi exemplul alegerilor recente, pentru Parlamentul European. Sondajele dădeau ALDE, partidul de buzunar al lui Popescu-Tăriceanu, ca intrat sigur în PE. Şi a obţinut doar 4 la sută. PSD, cotat de sondaje în jur de 30 la sută, a obţinut cu zece puncte mai puţin. PMP a trecut pragul electoral, în ciuda sondajelor care îl plasau sub acest prag. Iar USR-PLUS a fost, şi acesta, subestimat de sondaje.

Ce se petrece? Trebuie spus, de la început, că ştiinţa sondării opiniei publice nu este una exactă. Există o marjă de eroare. La sondajele obişnuite, această marjă poate urca până la 3 la sută. Nu pare mult, dar poate fi diferenţa dintre 4 şi 7 la sută. Adică a avea sau nu deputaţi în Parlamentul European. Sau a câştiga alegerile prezidenţiale.

Problema este că apar câteva elemente care complică viaţa sociologilor. Unul dintre acestea este aşa-zisa "spirală a tăcerii". Dacă oamenii simt că opinia lor este minoritară sau chiar stigmatizată, ei se vor feri să o exprime public. Dar o vor exprima în secretul cabinei de vot.

Suspectez că la noi mai este ceva. Mulţi pur şi simplu nu sunt sinceri. Ar fi de discutat dacă există medii sociale în care există o "cultură a minciunii". Dar indiferent care ar fi explicaţia, din discuţiile cu sociologii am rămas cu impresia că o parte a publicului pur şi simplu nu vrea să spună adevărul. Din distracţie, din plictiseală, din răutate, din interes prost-înţeles. Fiecare după cum îl taie capul. Asta ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că sunt unii care nici nu ştiu unde au pus ştampila. Sau îşi vând votul.

În cele din urmă, şi casele de sondare a opiniei trebuie să îşi asume o parte a răspunderii. Iar dacă ele întârzie să o facă, cred că ar trebui emis un cadru legal care să îi forţeze să o facă. Iată, spre exemplu, chestiunea acţionariatului. Nu cred că este normal ca lideri de partid să participe la conducerea acestor firme sau "institute". Şi nu cred că este normal ca "sociologi" de casă ai unui partid sau lider politic să primească contracte cu statul sub diferite pretexte.

Transparenţa este, şi aceasta, esenţială. Cine a comandat un sondaj? Cu ce sumă şi din ce fonduri? În lipsa aces-tor informaţii, televiziunile citează, "pe surse", sondaje-făcătură, în speranţa că vor mai amăgi pe cineva.

Piesa centrală, cred, este atitudinea publicului faţă de sondaje. Sper să ne lămurim că acestea sunt instrumente cu o valoare limitată. Nu spun că nu au nici o valoare. Sigur că ar trebui să conteze pentru Guvern, spre exemplu, că un sondaj de luna trecută dezvăluie că 3 din 4 români crede că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită. Sau că în Capitală doar 10 la sută dintre locuitori au mers la un concert de muzică clasică şi doar 15 la sută într-o bibliotecă. Dar într-o campanie electorală, se pot întâmpla multe care să răstoarne cifrele din sondaje. Mai ales în campaniile prezidenţiale, unde importantă este şi persoana candidatului.

Contează, în final, cum ne raportăm la propriul vot. Sondajele ne pot spune, cel mult, cum votează ceilalţi. Dar nu ne pot dicta cum să votăm noi înşine.

Orice alegător doreşte ca votul său să fie eficient. De aceea adesea alegătorii votează tactic. Spre exemplu, dacă pe buletinul de vot la prezidenţiale este un candidat simpatic, dar fără şanse, mulţi dintre simpatizanţii săi vor fi tentaţi să îl sprijine pe alt candidat, din aceeaşi zonă politică, dar cu şanse reale conform sondajelor de opinie. Este ideea "votului util", care este agitată de regulă în legătură cu altă idee, a evitării unui "rău mai mare".

Este şi asta o teorie. Însă cred că alegătorii trebuie să voteze mai întâi din convingere. Chiar şi un candidat care (aparent) este lipsit de şanse. Dacă eu cred că X este cel mai bun, de ce să îl votez pe Y? Votez conform conştiinţei. Nu acesta este scopul alegerilor?

Putem fi, dacă dorim, de un realism brutal. Putem lăuda cutare sau cutare combinaţie făcută în detrimentul principiilor noastre morale. Dar dacă noi, alegătorii, procedăm aşa, atunci să nu ne mai mirăm că politicienii... fac la fel. Ei sunt produsul votului nostru. Dacă votăm ca nişte mincinoşi, vom avea politicieni mincinoşi.