De-fragmentarea sindicală

După un secol de dezbinare lumea sindicală încearcă să se adapteze. Puse în defensivă de globalizarea şi neo-liberalism, sindicatele s-au văzut nevoite să minimizeze diferenţele ideologice pentru a schimba nu doar raportul de forţe, dar şi strategia de acţiune. Pe acest fundal apare o nouă internaţională sindicală: Confederaţia Sindicală Internaţională. Din cele trei confederaţii mondiale existente după marea fractură sindicală indusă de comunism în anii "20, Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere (de orientare reformistă), Confederaţia Mondială a Muncii (de orientare creştin democrată) şi Federaţia Sindicală Mondială (de orientare comunistă), doar primele două vor fuziona. Ultima a refuzat să participe la reunificarea lumii sindicale şi a acuzat Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere de atitudine concesivă şi abandon ideologic. Separaţia ideologică se estompează, dar nu dispare, iar pe fundalul bipolarizării sindicale con­fruntările s-ar putea am­plifica.

Reunirea celor două curente sindicale moderate nu poate fi redusă la statutul de simplă fuziune. Reacţie relativ întârziată la eşecul acţiunii sindicale eficiente în condiţiile globalizării, înfiinţarea CSI încearcă să recupereze timpul pierdut. Gândită ca un nou instrument sindical mondial, noua confederaţie apare însă într-un context potrivnic. Între timp, globalizarea şi-a făcut simţit efectul iar rata de sindicalizare a scăzut permanent. În Europa Occidentală, doar Danemarca, cu o rată de sindicalizare de 88%, a mai păstrat ceva din caracteristicile modelului social, pentru că în rest rata de sindicalizare s-a prăbuşit, scăzând la 55% în Belgia, 38% în Italia, 30% în Germania şi Marea Britanie şi chiar 10% în France. Nici în SUA situaţia nu e mai bună, rata de sindicalizare înjumătăţindu-se în aproape douăzeci de ani. Ce să mai vorbim de ţările Europei Centrale şi Răsăritene unde tranziţia şi avatarurile ei au redus rata de sindicalizare spre 15-20%. Dar chiar şi aşa, noua confederaţie revendică 166 milioane de aderenţi, proveniţi din 309 sindicate şi 156 de ţări, reprezentând cea mai mare organizaţie sindicală care a existat vreodată cu un potenţial de presiune uriaş.

Rezultat al unui compromis doctrinar între variantele sindicaliste ale social-democraţiei şi creştin-democraţiei, noua confederaţie preia moştenirea reformismului şi a umanismului, încercând armonizarea lor. Principiile CSI, cel puţin aşa cum apar în documentele pregătitoare ale congresului ce are loc zilele acestea la Viena, pun pe primul plan reabilitarea muncii ca valoare, şi recunoaşterea priorităţii valorice a acesteia în raport cu capitalul. În continuarea acestui principiu globalizarea ar urma să fie trans­formată astfel încât să funcţioneze în primul rând în favoarea lucrătorilor, a celor fără muncă şi a săracilor. Pentru a realiza aceste puncte programatice se propune dezvoltarea unui sindicalism al transformării sociale, ceea ce indică o nouă tactică sindicală care ar presupune renunţarea la lobby-ul tradiţional pe lângă organizaţiile naţionale şi internaţionale şi recursul formei de confundare directă sau chiar implicarea directă în politică.

Acest proces de regrupare sindicală a creat o situaţie inedită. Pentru prima dată în istoria recentă, în multe ţări confederaţiile sindicale tradiţional ostile se vor regăsi în aceeaşi organizaţie mondială. Va reduce aceasta pluralismul sindical? Va fi sacrificată democraţia sindicală pe altarul modelului social? Probabil că nu. Diversitatea sindicală nu poate fi estompată, dar confederaţiile existente la nivel naţional vor fi obligate să caute consensul în câteva domenii cheie, şi, mai ales, să reducă divergenţele. În schimb, în România, apariţia noii confederaţii internaţionale pare să ducă spre o nouă concentrare a lumii sindicale. Un grup de centrale sindicale sunt grăbite să reproducă rapid, pentru a profita de contextul internaţional, fuziunea mondială. În acest context e foarte probabil ca lumea sindicală românească să se bipolarizeze, ceea ce ar putea da mai multă consistenţă acţiunilor sindicale. Dar, chiar defragmentată, va reuşi noua organizaţie mondială, şi mai ales membrii săi naţionali, precum cei din România, să reabiliteze sindicatele în faţa opiniei publice? Fără o reformă reală a lumii sindicale, fuziunea nu va aduce decât schimbări de nuanţă, dar nu de esenţă.