De la "impozitul unic" la problemele fundamentale ale fiscalităţii

Am rămas plăcut surprins de efectul pe care l-a avut articolul îndreptat împotriva propunerilor de introducere a impozitului unic • . Nu mă aşteptam să stîrnesc o reacţie atît de promptă susţinînd idei care, pe de o parte, sunt aproape banale, iar, pe de altă parte, au mai fost susţinute şi în alte articole. Personal cred că, după alegerile libere, cel mai mare cîştig al democraţiei româneşti este tocmai dezbaterea, din ce în ce mai intensă, cu privire la construirea raporturilor dintre stat şi cetăţean, inclusiv prin intermediul sistemului fiscal.

De aceea, doresc să mulţumesc ziarului "Bursa" pentru că găzduieşte, fără părtinire, în paginile sale, opinii diferite cu privire la probleme atît de importante. Le mulţumesc, pe această cale şi celor care au luat atitudine faţă de tezele pe care eu continui, încă, să le susţin. Mi se pare că este unul dintre multele semne care dovedesc că, dincolo de dezbaterea de natură pur ideologică şi puternic politizată care domină încă spaţiul discursului public, poate avea loc şi o discuţie realistă, obiectivă şi cu baze mai ştiinţifice. Iar o asemenea discuţie merită continuată chiar dacă, pînă la urmă, nici unii dintre noi nu îi conving pe ceilalţi.

Ce rezolvă impozitul unic?

Toţi autorii pornesc de la teza, argumentată empiric, potrivit căreia actualul sistem fiscal, cu impozit diferenţiat pe venituri, nu este bun. Lucrurile devin, însă, mult mai puţin clare în momentul în care ei trebuie să explice de ce nu este bun. Se aduc cel puţin şapte argumente: (1) Sistemul nu este bun, pentru că statul gestionează prost impozitele încasate (Make *, Alexandru); (2) Sistemul nu este bun, pentru că stimulează evaziunea fiscală, reducînd baza de impozitare (Biriş, Alexandru); (3) Sistemul nu este bun, pentru că împiedică investiţiile străine (Biriş); (4) Sistemul nu este bun, pentru că permite corupţia (Make, Alexandru); (5) Sistemul nu este bun, pentru că impozitele sunt mari (Biriş); (6) Sistemul nu este bun, pentru că redistribuie nedrept, contrazicîndu-şi astfel propriile principii (Make); (7) Sistemul nu este bun, pentru că nu elimină sărăcia nici chiar într-o funcţionare corectă (Biriş).

Sunt multe argumente, dar regret să constat că nu sunt convingătoare, chiar dacă, fiecare în parte conţine o doză bună de adevăr.

Impozitul unic şi administrarea bugetului

(1) Impozitul unic nu va îmbunătăţi gestionarea de către stat a veniturilor sale. Este adevărat că statul gestionează prost impozitele încasate, dar o administraţie care gestionează prost impozitul diferenţiat pe venituri nu are nici un motiv să gestioneze mai bine impozitul unic pe venituri.

Impozitul unic şi evaziunea fiscală

(2) Impozitul unic nu va reduce evaziunea fiscală. Evaziunea fiscală depinde, teoretic, de mărimea impozitului. Cu cît impozitul este mai mare, cu atît vor fi mai mulţi evazionişti care îşi asumă riscul de a nu plăti. Există două soluţii la această problemă şi nici una nu este impozitul unic. Prima soluţie este reducerea impozitului, pentru a micşora cîştigul obţinut prin evaziune. A doua soluţie este majorarea riscului, printr-o legislaţie mai aspră. Avem un exemplu convingător aici. În momentul în care neplata accizelor a devenit delict penal, accizele au început să fie plătite, chiar dacă reducerea lor nu a avut loc. Iar, în acest domeniu, datele empirice sugerează că mărirea riscului este mai utilă şi mai eficientă decît reducerea impozitelor. Căci principala evaziune fiscală nu are loc la impozitul pe venituri, ci la impozitele pe care patronatul şi managementul le încasează de la cetăţeni - accize şi TVA - şi trebuie să le verse la stat, ori la impozitele pe care capitalul trebuie să le plătească pentru forţa de muncă - contribuţii sociale şi impozitul pe fondul de salarii.

Impozitul unic şi investiţiile străine

(3) Teza că investiţiile străine sunt inhibate de diferenţierea impozitelor după venituri, pe care o argumentează mai ales domnul Biriş, nu se susţine. În primul rînd, pentru că investitorii străini se plîng de cu totul alte lucruri, mai ales de imprevizibilitatea relaţiilor cu statul, şi mai puţin sau deloc de mărimea şi diferenţierea impozitului. În al doilea rînd, pentru că, în acest caz, ţări precum Suedia, în care impozitele pe venituri sunt puternic diferenţiate după mărimea veniturilor, ar trebui să nu aibă deloc sau doar foarte puţine investiţii străine şi nu este cazul. În plus, România nu poate face din fiscalitate un avantaj comparativ pentru atragerea investiţiilor străine din cauză că este o ţară prea mare şi din cauză că se integrează în Uniunea Europeană. Aici am o problemă cu tipul de argumente utilizat de domnul Biriş, care interpretează neglijent corelaţiile drept cauzalitate, atunci cînd dă exemplul Slovaciei care a introdus impozitul unic şi, prin atragerea de investiţii, a mărit producţia de automobile. Domnul Biriş mai trebuie să dovedească faptul că investiţiile în Slovacia au venit din cauza introducerii impozitului unic şi nu din alte cauze, cum ar fi mărimea pieţei interne.

Impozitul unic şi corupţia

(4) Nu poate fi susţinută teza despre reducerea corupţiei ca urmare a introducerii impozitului unic. Corupţia este o problemă gravă a economiei româneşti, dar nu văd de ce un impozit unic pe venituri ar anula şpaga pentru un contract guvernamental gras sau ar împiedica un guvern să re-eşaloneze preferenţial returnarea datoriilor la bugetul statului. De asemenea, nu poate fi susţinută teza potrivit căreia impozitul unic ar împiedica cazuri de corupţie, precum cele din jurul băncilor de stat.

Impozitul unic şi bugetul statului

(5) În legătură cu mărimea impozitelor vreau să amintesc autorilor că, în România, actualul sistem de impozite colectează mai puţini bani în gestionarea statului, decît în alte ţări. Actualul sistem de impozite aduce, potrivit Băncii Mondiale, circa 27-30% din PIB în gestionarea statului, în vreme ce în alte ţări, considerate mai "liberale", guvernul central gestionează peste 40% (Marea Britanie), sau chiar peste 60% (Olanda) din PIB. Susţin că nu există nici o relaţie empirică între nivelul de impozitare şi bunăstarea cetăţenilor, dar că există o relaţie empirică puternică între impozitul progresiv şi reducerea inegalităţilor. De altfel, exemplul pe care îl aduce domnul Biriş pentru a ilustra beneficiile unui impozit mic - dublarea încasărilor la bugetul Rusiei, după trecerea la sistemul fiscal bazat pe o cotă unică de 13%, este puţin convingător. Căci o bună parte din veniturile statului rus se bazează pe impozitarea materiilor prime exportate - ţiţei, diamante etc. - şi mai puţin pe impozitele pe veniturile populaţiei. La fel stau lucrurile şi în cazul României unde veniturile la bugetul de stat provenite din impozitul pe venituri nu reprezintă decît 20% din totalul încasărilor, în raport cu veniturile din impozitul pe consum, care reprezintă 60% din totalul încasărilor la buget.

Ceea ce este real în acuzaţiile care se aduc actualului sistem de impozitare a veniturilor este baza sa foarte redusă. În România, grosul impozitelor pe venituri este plătit de salariaţi. Şi sunt prea puţini salariaţi, iar numărul lor nu va creşte foarte repede. De aceea, impozitul pe venituri este încă mare, atunci cînd este calculat pe persoană plătitoare. Mai puţini ţărani, mai puţini "lucrători familiali neretribuiţi", mai puţini şomeri şi mai mulţi salariaţi, iată strategia reală de mărire a bazei de impozitare. Iar ea nu depinde în nici un fel de sistemul de impozitare, ci de politicile economice ale statului şi ale marilor companii private.

Politicile sociale

(6) Faptul că, în România, redistribuirea de către stat a 1/3 din PIB are rezultate contradictorii nu influenţează cu nimic criteriile de colectare a impozitelor. De altfel, aceste rezultate nici nu sunt chiar atît de contradictorii. Analiza veniturilor gospodăriilor arată că beneficiile sociale reprezintă o parte însemnată din veniturile gospodăriilor cele mai sărace. Redistribuirea de către stat, chiar şi acum, se face în mare măsură în favoarea celor mai săraci dintre cetăţeni, care, altfel, ar fi încă şi mai săraci. Pe de altă parte, Make are dreptate atunci cînd afirmă că o bună parte din redistribuiri (de exemplu, subvenţionarea învăţămîntului superior, sau a tratamentelor medicale scumpe, la care el nu se referă) se face în favoarea celor mai înstăriţi şi nu a celor mai săraci dintre români, dar, evident, nu impozitul unic rezolvă această problemă.

Sărăcia

(7) Ultimul argument a fost formulat de domnul Biriş mai retoric: "A ajutat cu ceva impozitul progresiv clasa săracă? Dacă da, de ce este aşa de numeroasă?". Este evident că impozitul progresiv îi lasă pe cei mai săraci dintre români cu ceva mai mulţi bani în buzunar, în vreme ce sistemul impozitului unic le-ar lua din buzunar acei 15-23% care reprezintă impozitul unic pe venituri chiar dacă nu ar cîştiga decît o mie de lei. Şi ar fi cu atît mai nemilos cu cît, taxarea făcîndu-se la sursă, impozitul unic ar ignora venitul global, el taxînd egal fiecare fracţiune de venit în momentul încasării ei.

Dar motivul pentru care clasa săracă este atît de numeroasă nu trebuie căutat în sistemul de impozitare, ci în cel de producţie, şi, mai ales, în cel al redistribuirilor realizate nu de stat, ci de piaţă. O să ofer un singur exemplu, pe care eu îl consider edificator. În anul 2000 (l-am ales pentru că datele sunt publicate în Anuarul Statistic), în comerţ (cu amănuntul şi cu ridicata), care a produs jumătate (52%) din totalul profiturilor întreprinderilor din sectorul privat din România, profitul brut pe salariat a fost aproximativ la fel de mare, cu salariul brut pe salariat (cca. 25 milioane de lei/an). Ceea ce înseamnă că 81% din populaţia ocupată în comerţ ca salariat a primit tot atîţia bani cît cei 19% din populaţia ocupată în comerţ ca patroni sau lucrători pe cont propriu. După cum se vede, piaţa nu este nici echitabilă, nici democratică şi poate fi un producător important de sărăcie.

Dar piaţa nu a fost singurul producător de sărăcie în ultimii 15 ani. Privatizarea a fost un producător de sărăcie chiar mai important. În esenţă, privatizarea a însemnat că cea mai mare parte a fostei avuţii a statului comunist a trecut în mîinile a 1,1% din populaţia ocupată a ţării (patronatul). Acest proces, care nu a fost nici el democratic şi nu a reprezentat un tratament egal al cetăţenilor de către stat, a fost însoţit de un alt proces, la fel de nedemocratic, care a fost restructurarea şi care a dus la concedierea sau pensionarea a 4 milioane de salariaţi, dintre care cei mai mulţi au devenit săraci.

După cum se vede, nimic din ce s-a întîmplat din comunism încoace nu a fost "încîntător de simplu şi de eficient, democratic şi care nu defavorizează pe nimeni" (Biriş). Iar toate aceste redistribuiri au fost făcute prin intermediul statului, pe care acum, la sfîrşitul împărţelii, domnul Alexandru şi-l doreşte să intervină cît mai puţin posibil în economie. Nu merge! După ce am produs vreme de 15 ani multă inegalitate, multă sărăcie şi multă nedreptate, a trece acum la un sistem care tratează pe toată lumea la fel înseamnă doar să permanentizăm inegalităţile, sărăcia şi nedreptăţile deja comise. Nu văd nici un motiv pentru care cei ce au beneficiat în primul rînd de trecerea la economia de piaţă să nu contribuie cu o parte a acestor beneficii (trecute, prezente şi viitoare) la bunăstarea celor care au pierdut de pe urma trecerii la economia de piaţă.

De ce impozităm, ce impozităm şi cum impozităm?

Acest ultim punct ne permite trecerea de la problemele tehnice ale sistemului fiscal, la problemele politice ale acestuia. Căci sistemul fiscal este cel mai important act politic al unei guvernări. Merită să ne amintim că democraţia parlamentară modernă îşi are originile mai puţin în economia de piaţă şi mai mult în contestarea de către populaţie a impozitelor. Iar cele trei mari întrebări legate de impozite trebuie să primească în primul rînd răspunsuri politice şi abia apoi răspunsuri tehnice (legate de baza de impozitare, de evaziunea fiscală etc.)

De ce impozităm?

Să răspundem la întrebarea De ce impozităm? înseamnă să stabilim ce anume este legitim să facă statul cu banii colectaţi din impozite. Toţi suntem de acord că statul trebuie să asigure securitatea ţării şi a cetăţenilor săi, deci nimeni nu are nimic împotrivă ca statul să cheltuiască bani pentru apărare şi ordine publică, precum şi sumele necesare propriei sale funcţionări. De aici încolo, însă, opţiunile se despart şi cred că trebuie să fim foarte conştienţi că ceea ce le desparte este opţiunea politică pentru un anumit sistem de valori.

Sistemul de valori care întemeiază propria mea opţiune politică afirmă că statul trebuie să colecteze bani de la cetăţeni pentru a-i redistribui inegal, în favoarea celor pe care îi dezavantajează distribuţia inegală pe care o realizează piaţa. În România de după comunism piaţa defavorizează: (1) ţăranii (3,5 milioane); (2) salariaţii (4,5 milioane); (3) pensionarii (6 milioane); (4) şomerii (700 de mii); (5) locuitorii din rural care nu sunt ţărani (2 milioane); (6) familiile cu mai mult de 3 copiii; (7) gospodăriile monoparentale; (8) persoanele cu handicap; (9) minorităţile etnice (3 milioane); (10) locuitorii zonelor defavorizate; (11) femeile (11 milioane); (12) gravidele şi mamele cu copii mici; (12) copiii orfani şi instituţionalizaţi; (13) bolnavii cronici; (14) persoanele fără educaţie; (15) refugiaţii; (16) alţii. Deoarece o persoană poate cumula mai multe defavorizări ale pieţei, numărul celor defavorizaţi depăşeşte populaţia ţării.

În schimb, piaţa favorizează: (1) patronatul; (2) deţinătorii de capital; (3) persoanele cu venituri ridicate (primele 3 decile); (4) proprietarii; (5) capitalul străin; (6) moştenitorii; (7) orăşenii din oraşele mari; (8) persoanele singure şi gospodăriile cu doar 2 membri; (9) intelectualii; (10) beneficiarii privatizării; (11) administraţia centrală şi locală; (12) politicienii; (13) bărbaţii; (14) alţii. Chiar dacă o persoană poate cumula mai mult de un singur avantaj, numărul celor favorizaţi depăşeşte populaţia ţării.

Iată-ne deci, în prezenţa a două Românii, una favorizată de piaţă şi una defavorizată semnificativ. "i trebuie să luăm o decizie politică. Iar decizia politică pe care o susţin eu este că statul trebuie să preia fonduri de la cei ce sunt favorizaţi, pe care să le redistribuie în folosul celor defavorizaţi. Nu este vorba aici doar de dreptate sau justiţie socială. Este vorba şi de faptul că o societate ruptă în două - cum este acum - cu o bună parte care beneficiază de sistem, pe seama celeilalte părţi, nu are nici o şansă să ajungă o societate prosperă sau dezvoltată.

Redistribuirea de la cei ce au la cei ce nu au se poate face, simplu, în bani. Dar alocarea de bani de către stat presupune că cei defavorizaţi vor încerca să echilibreze, cu banii de la stat, propria situaţie tot pe piaţă, adică printr-un mecanism care îi defavorizează. De aceea, consider necesar ca cel puţin o parte din banii preluaţi de la cei favorizaţi să fie utilizaţi de către stat pentru a produce servicii fundamentale - educaţie, sănătate, cultură, infrastructuri, etc. - pe care să le ofere preferenţial celor defavorizaţi.

Ce impozităm?

Evident, impozităm ceea ce aduce pe cineva în situaţia de a fi favorizat de piaţă. Dacă statutul de proprietar îţi aduce un avantaj pe piaţă, atunci impozităm proprietatea. Dacă statutul de deţinător de capital îţi aduce un avantaj pe piaţă, atunci impozităm capitalul. Dacă statutul de bărbat îţi aduce un avantaj pe piaţă (salariile oferite bărbaţilor sunt mai mari decît cele oferite femeilor) atunci impozităm statutul de bărbat. Este uşor de observat că, aplicînd principiile ca atare, putem ajunge la absurdităţi.

Putem evita absurdităţile şi să adaptăm principiile la realitatea socială şi economică extrem de complicată a oricărei societăţi, printr-un raţionament simplu: pe piaţă, orice avantaj se traduce într-un plus de bani. Rezultatul compus al tuturor favorizărilor şi defavorizărilor pe care le reuneşte o persoană pe piaţă se traduce într-un plus sau un minus de venituri în raport cu media. Ca urmare, cel mai echilibrat sistem de impozitare posibil ar presupune că toată lumea care are venituri peste medie plăteşte impozite, care apoi sunt redistribuite către cei care au venituri sub medie.

În acelaşi timp, nu ne dorim cîtuşi de puţin să uniformizăm societatea şi să anulăm ierarhiile stabilite de piaţă, căci piaţa are rolul fundamental de a defini eficienţa economică şi socială. De la acest al doilea principiu extragem răspunsurile pentru întrebarea Cît impozităm? Impozităm atît cît să nu îi descurajăm pe cei care obţin avantaje pe piaţă, dar suficient pentru ca cei defavorizaţi să aibă o şansă să ajungă, la rîndul lor, la valorificarea unor avantaje pe piaţă (de exemplu, cele educaţionale). Este un calcul complicat, dar se poate face.

Cum impozităm? Pe cine impozităm?

Aş vrea să subliniez că, deocamdată, acest lucru nu se întîmplă în România. Deocamdată, în România, se întîmplă exact ce îşi doresc toţi susţinătorii impozitului unic pe venituri. Căci actualul sistem fiscal românesc este un sistem dominat de impozitul unic pe venituri, un detaliu care îi scapă domnului Biriş. 60% din veniturile bugetului statului provin în prezent din impozite unice pe venituri - adică din TVA şi accize - şi doar 20% provin din impozitul pe venitul global, aşa cum este el diferenţiat după mărimea venitului.

Îmi face plăcere să îl anunţ pe Make că ceea ce el considera un paradox, adică ca bogaţii să plătească mai puţine impozite este o realitate a sistemului fiscal românesc. Căci un impozit unic pe venituri, cum este TVA, se distribuie în populaţie invers proporţional cu mărimea veniturilor, din cauza simplă a structurii diferenţiate a cheltuielilor gospodăriei. Săracii, care cheltuiesc toate veniturile pe care le au pentru consum, utilizează 20% din veniturile lor pentru plata TVA şi încă ceva pentru plata accizelor (căci şi săracii fumează, beau cafea, beau alcool şi merg cu maşina, nu neapărat personală, căci accizele pentru benzină sunt cuprinse în costul biletului transportului în comun). În schimb, dincolo de un anumit nivel al veniturilor, pentru o bună parte dintre acestea nu se mai plăteşte TVA, căci nu sunt cheltuite pentru bunuri şi servicii, ci sunt destinate economisirii şi investiţiilor, adică devin producătoare, la rîndul lor, de noi venituri.

Mai mult încă, cu cît veniturile sunt mai mari, cu atît o parte mai mare a consumului nu mai are loc în ţară, unde ar fi impozitat, ci în străinătate, unde de asemenea este impozitat, dar în favoarea statului respectiv. În sinteză, România este un paradis fiscal pentru cei cu bani mulţi şi destul de neatractivă pentru cei cu bani puţini.

Domnul Biriş are dreptate într-o privinţă. Grosul impozitelor în România este plătit de acea categorie socială care este clasa de mijloc. Cei situaţi deasupra plătesc mai puţin ("o mare parte din oamenii bogaţi pur şi simplu nu plătesc impozite!"), iar cei situaţi dedesubt primesc mai puţin decît ar fi îndreptăţiţi, după propria mea opţiune politică. Împreună cu dînsul cred că actualul sistem fiscal trebuie schimbat, povara fiscală a clasei mijlocii - care există, de vreme ce plăteşte impozite - trebuie redusă şi redistribuită spre impozitarea suplimentară a celor cu venituri mari.

Reforma sistemului fiscal actual

Make are dreptate să se plîngă de absurditatea de a plăti impozit pe profit la o vînzare încă neîncasată. Aşa cum are dreptate să se plîngă de scutirile de impozit acordate capitalului sau, mai rău, transferate pentru a fi plătite tot de cetăţenii care nu deţin capital. În prezent, evaziunea fiscală a marelui capital, măsurabilă în arierate, este plătită de cetăţeanul mijlociu şi sărac. Ca urmare, actualul sistem fiscal este nedrept, nedemocratic şi orientat spre finanţarea celor mai bogaţi dintre români.

Introducerea impozitului unic pe venituri ar accentua şi mai mult această nedreptate. Dar, este o miză mică! În ciuda zgomotului făcut în jurul său, el ar redistribui doar o mică parte a impozitelor colectate în prezent. Dacă am aplica propunerea domnului Biriş, cel mult o treime din actualul impozit pe venituri ar fi redistribuit, adică mai puţin de 7% din totalul bugetului statului, adică doar 2% din PIB.

O miză cu adevărat mare ar fi să schimbăm sistemul radical. Să eliminăm impozitele unice deja existente - TVA şi accize - şi să impozităm doar veniturile, desigur, diferenţiat. Abia atunci sistemul fiscal ar fi "încîntător de simplu şi de eficient, democratic şi care nu defavorizează pe nimeni".